Am visat Bistrița de Crăciun

Crăciun fericit! În urarea asta se întrevede renașterea noastră, an de an. De fiecare dată promitem să fim mai buni, mai înțelepți, mai drepți, mai facem o curățenie în suflet, mai spălăm un păcat, două și…visăm.

N-am mai visat de Crăciun din timpuri imemoriale, cam de când eram mic. Nici azi-noapte n-am visat. Am stat treaz ca s-o păzesc pe cea care mi-a dat viață. Totuși printre conversații „mamă, lasă că mă îngrijesc eu de foc”, „de când învață oul găina” gen, am visat cu ochii deschiși.

Trebuie să spun că-mi împart inima în două, adică între Bistrița-soție și Chiojdeni de Vrancea-mama.

De Crăciun le-am primit pe amândouă în inimă, ochi, sânge, celule și au curs prin mine precum henatiile încărcate cu oxigen ce se grăbesc spre creier sau ce a mai rămas din el după moartea multor neuroni.

Așadar visam cu ochii deschiși o autostradă Bistrița-Chiojdeni sau măcar până la Focșani că de acolo iau orice căruță. A, și din Focșani până la București să pot vedea progeniturile și nepoții. Apoi, se făcea că un interviu cu primarul Bistriței devenise spovedanie. Nu pentru el, pentru mine care-mi turnam cenușă-n cap că n-am avut încredere în capacitatea lui de a întrevede adevăratele valori și simboluri ale orașului. Mă plimbam pe străzile curățate precum palmele unui pianist dornic să ofere oamenilor concertul pentru cetățeni opus 4. Patru ani de mandat.

Erau locuri de parcare căcălău în Bistrița, iar terasele de pe Pietonal erau pline ochi de oameni care sorbeau cafeaua având în priviri speranța.

Evident, mi-am făcut o cafea, era 3 noaptea, ca să nu-mi pierd visul printre medicamentele mamei. Aveam buzunarele pline cu bancnote de 1 leu că poate mă colindă cineva, poate văd vreun amărât, vreo pirandă cu copilul în brațe dar, nimic. Până și cerșetorii beau cafea și mă întrebau care este paritatea euro-leu.

Mirosea a busuioc, a vin fiert, iar Biserica Evanghelică era renovată, sclipind în zăpezile amintirilor.
Centura Bistriței era loc de promenadă, iar pe asfalt se juca șotron.

Cete de colindători, în costume populare, făceau turul orașului iar „Astăzi s-a născut Cristos, răsuna în aerul pur al cetății apărate cândva de Pfaffenbruder.

Brusc s-a făcut noapte. Ba nu, era ca și ziua, orașul sclipea sub iluminatul public inteligent. Singurele ruine erau deja monumente istorice și oricât am căutat o clădire în paragină dădeam doar de mici mall-uri.

Parcul industrial era full. Clujul era invidios pe Bistrița. Liniște, curățenie, creativitate.

Nu vedeam un om cu capul în pământ, dovadă că fiecare avea propriile bucurii sufletești. Singura grijă a bistrițenilor era alegerea locului unde să petreacă Sfintele Sărbători.
Turism, boierie. Un oraș smart. Un basm modern cu inserții bine ancorate ale istoriei. Splendoare în iarba acoperită de zăpadă. Ce se aude? Galeria Gloriei. E meci pe stadion. Ne batem în cupele europene.

„Viorel mamă, mai aduci niște lemne? Ce făceai?”. „Visam, mamă”. „Ce?”.”Știi cât de frumoasă este Bistrița?”. „Te cred, mamă. Altfel nu stăteai acolo”.

Cred în vise. Moș Crăciun este în fiecare dintre noi și le îndeplinește. Doar tata, de-acolo de sus, parcă-mi spune „visează tată, e frumos, dar pune mâna la treabă”.

Păi, tocmai am făcut un interviu. De Crăciun.