Speriată de câte aude la televizor, dar cu încrederea în Dumnezeu, buna Lucreță începe a ne povesti:
– Auzi, cum îi dat omului, de la Dumnzeu, așa îi… că, de vremuri ca amu îmi amintesc eu, dragii mamii…
Eram micuță, acasă și în anu acela… știu că mi-o murit două surori, mai mici. Aveu cam trei și șapte anișori. Le-o apucat scarlatina și o murit, în zece zâle… O fost moarte și le-am îngropat.
Cum să oprești să vină copciii, unu’ la altu’? Nu știeu oamenii atâtea! Le-o dat mămuca de mâncare la tăți, o mâncat laolaltă, în ocol, ele o luat boala de la alți copcii, s-o betejit mai rău șî o murit. Ceialalți, niceunu’.
Doamne, câtă jale, pe bgeata mămuca!
Tare să cânta după ele, cân’ trecea vara pe lângă cimitir, cum mergeam la fân, că erau îngropate ciar lângă drum… Multă lume o murit atunci! La tătă casa, câte unu, ori doi.
În anu’ acela, nu numa’ oamenii o murit în sat, că și animalele. Auzi, ce îmi amintesc:
Vine unceșu’, badea (și noi îi zâceam badea, ca șî tata) – vine la fântână șî îl strâgă:
– Haida, Petre, hai, că o murit Bimbor, tauru’!
– Cum o murit, bade?
Badea era fratele mai mare mai mare a lu’ tata, și stam în același ocol, cu căsâle față în față, ducem apă dintr-o fântâna și noi, copciii, ne grijem unii pe alții, ca frații. Așa era pe atunci…
– No, cum o murit? Mă întrebi? Ia, mă uitam la el cum rumegă. Deodată-l văd că stă din rumăgat șî suflă greu. Cade jos și începe a trămura. Mă arunc până-n casă, după cuțât, da’ până să mă-ntorn, Bimbor o murit.
Badea să întunecă deodată la față șî să dă mai aproape de stârvul animalului. Pe gură și pe nas i s-o închegat sângele.
– Petreee, haida aiceaaa!
– Ce-i, bade? Ce-i ?
– Iaaa, ne bate Dumnezău păntru păcatele noastre! Știi de ce o murit Bimbor?
– Nu!
– De dalac fulgerator. Șî dacă nu l-om îngropa departe, la un stânjăn și mai bine, adâncime, dacă n-om arde așternutu’ lui, dacă n-oi lua cu lopata un strat de pâmânt din pătul, să știi că mare pceire are să cie, între vitele noastre!
– Ba, să ferească Dumnezeu, măi bade! răspunde tata.
– Auzi, dacă te știi feri, atuncea șî Dumnezeu te ferește! Paza bună trece primejdia re!
Până în sară, badea si cu tata îl îngroapă pe Bimbor, așa după cum zâce badea, om mai bătrân, care auzâse multe la viața lui!
Până a nu-l rostogoli în groapă, el îi spintecă burta și să uită la splină. Splina lui era neagră și tare, iară sângele lui îi era ca păcura.
– Tăt dalac o fost, zice badea, zvârlind pământ păste Sâmbotin.
L-o dus departe, sub râpă, l-o îngropat adânc și s-o întors acasă, târzâu. Atunci, că era cătră sară, o spălat bine, cu apa ceartă, o opărit loitrele carului, apoi o aprins și ogrinjii, și așternutu’.
Oamenii s-o spălat bine pe mânuri și lelea Rodovică, femeia lu’ badea din ocol, o stâns var și o văruit pătulu’ tăt, pe dinăuntru șî pe dinafară. O dat tăt gardu de nuiele, cu var șî o stropcit bine, pă tăturinderea. La urmă, barbații o băut și câte un pahar de ginars.
Și, mulțămnită sfaturilor lui badea Sâmnion, fratele lu’ tata meu, nu s-o molipsât nicio vită, în tăt satu’! Auzi, dacă te ferești, și Dumnezeu te ferește!
