„Hai să facem ceva!” & „Trebuie să facem ceva!” Sunt două dintre cele mai seducătoare îndemnuri din viața unui oraș mic, precum Bistrița. Arată bine la prima vedere. Înseamnă inițiativă, implicare. Intenția e atât de nobilă că, în timp ce scriu, îmi dă o lacrimă de mândrie patriotică. Însă, de la un punct încolo, nu mai interesează pe nimeni CE facem.
Nu contează domeniul de activitate. Important e să fie mișcare. Să fie lume pe stradă, să trântim o scenă, să distribuim reels-uri, poze și ceva articole pentru îndosariat. Să împărțim niște hârtii colorate. Dacă s-a iscat puțină agitație, îi zicem succes. Iar dacă au bătut din palme zece invitați din primul rând, scriem direct excelență. Apoi, brusc, se foarfecă totul și iar ne putem tolăni mintea pentru o perioadă.
Am senzația că ne e o frică teribilă de liniște. Că ne trage în spate tăcerea. Că avem nevoie de supape pentru decompresia emoțională. Anual, ne ventilăm public toate frustrările acumulate sub formă de hărmălaie.
Am tot făcut din pozitivismul ăsta ieftin – din obligația de a produce permanent zgomot – o religie urbană. Și, când colo, am uitat o chestie simplă: identitatea nu se construiește adăugând la nesfârșit lucruri inutile, ci învățând ce să elimini. Sortare și curățenie. Un oraș nu devine viu fiindcă bifează iarmaroace pe bandă rulantă, ci fiindcă generează conținut real. Ceva care să țină oamenii pe loc, nu doar un foc de artificii.
N-am nici o problemă că trăiesc într-un oraș mic. Chiar niciuna. Dimensiunea unui loc pe hartă nu spune nimic despre mintea oamenilor care stau acolo.
Avem suficiente exemple. Nu trebuie să facem din Bistrița o copie obosită a vreunei metropole numai ca să ne privim în oglindă cu respect. Nu e nevoie s-o scoatem din anonimat. Orașul ăsta e un burg saxon cu secole de istorie în spate. Cu o identitate clară. N-are nevoie de cosmetizări ieftine ca să existe. Nici de promovarea stridentă a imaginii. Un oraș mic devine o capcană abia atunci când e transformat, încet și sigur, într-un oraș-sanatoriu.
Când locul devine comod, previzibil și suficient lui însuși, diagnosticul e tăios: tinerii își fac bagajele și pleacă. Se vorbește acid despre profilul ăsta de sanatoriu, și pe bună dreptate. Tineretul nu pleacă din Bistrița doar pentru că nu sunt salariile din Cluj. Pleacă pentru că se sufocă într-o atmosferă de tărâm al resemnării.
Suntem un oraș mic. Așa, și? Poate începi să crezi că orașul te definește. Că devii mai puțin interesant. Dacă te complexează, nu trebuie neapărat să-l iubești. Poți, pur și simplu, să-l accepți. Privește-l ca pe locul din care poți pleca, nu ca pe limita până la care poți ajunge.
Poți pleca oricând, dacă îți dorești mai mult. Nu înseamnă că vei locui acolo toată viața. Poți studia, munci sau călători oriunde. Dar nici să nu ne scuzăm că Bistrița e locul care ne-a „ținut pe loc”. E comod să dai vina pe provincie pentru propriile limite. Biletul de tren spre cine-știe-ce metropolă nu vine la pachet cu valoarea personală. Snobismul de emigrant local e doar provincialism cu sclipici. Realitatea e mult mai simplă de atât: metropola nu produce automat cultură, provincia nu produce automat mediocritate, iar geografia și istoria nu te salvează și nici nu te condamnă.
Aici apare ironia. Ca să mascăm exodul, băgăm cu forța difuzoare pe pietonal, manifestări stradale și noaptea devoratorilor de mici.
Punem fard festiv pe chipul unui oraș care amorțește. Ruj pe botul porcului. Inventăm gale locale și fabricăm cetățeni de onoare. Ne medaliem și ne aplaudăm unii pe alții într-o buclă închisă de amăgire și mulțumire de sine. Am organizat. Am inaugurat. Am premiat. Am bifat. Și apoi ne-am felicitat din plin. Mulțumim, mulțumim.
Mimăm o viață agitată în curtea sanatoriului, doar-doar n-o observa nimeni că liceele, facultățile și barurile bune se golesc de la un an la altul.
Uneori, cea mai înaltă formă de cultură nu e serbarea câmpenească ori heirupismul, ci rigoarea și spațiul în care ideile noi au loc să respire. Un oraș nu e un pacient la terapie intensivă. Nu trebuie resuscitat în fiecare weekend prin proiecte făcute pe genunchi, doar ca să arătăm că mai avem respirație și … ăăă … puls.
Inevitabil, se produce ruptura de logică – confundăm începutul cu destinația. Problema nu este că facem lucruri, ci că, într-un puseu de autosatisfacție colectivă, ne oprim aproape întotdeauna la simplul fapt că „am făcut”.
Am decretat că prezența este egală cu performanța dar folosim un concasor birocratic care toacă bani doar ca să țină vie iluzia unei revoluții culturale. Așa apare lista aia lungă de formate trase la indigo: zilele orașului, festivaluri medievale, gale ale excelenței, seri dansante sau târguri de fructe de mare improvizate sub munte.
Zici că purtăm pe umeri o obligație sacră de a bifa, pompieristic, tot ce am văzut că se poartă prin alte părți. Când simțim că ne fuge pământul de sub picioare, aducem consultanți din afară. Somități de ocazie care vin să ne învețe cum să scoatem capul din fund și apoi în lume. Vorbitorinci efemeri cu limbaj de plută. Oshoeni care ne vând kitul succesului în șase pași. Literatura motivațională și gândirea pozitivă, vândute la tarabă de șarlatani, sunt exact opusul gândirii.
Când criteriile reale de evaluare dispar, orice efort minim devine evenimentul anului.
Diletantismul e ridicat la rang de avangardă, iar o pastișă obosită e proclamată drept capodoperă locală prin rețeta clasică: proiect, poză, premiu. Creatorul local, aplaudat de trei cunoscuți și două rude prin alianță, se plafonează pe loc.
De la marginea scenei, cu mâinile umile împreunate pe burtă ori la spate și spinarea gata aplecată, prezentatorii de serviciu își joacă obediența habotnică în fața aleșilor zilei, cerșind o nouă felie din banul public. E cruzimea involuntară a complimentului fals.
Aici se vede una dintre marile noastre imposturi. În regimul totalitar eram izolați. Cenzura ne ținea departe de ce se petrecea afară, n-aveam de unde să știm. Dar astăzi trăim un paradox. Avem granițele deschise. Avem acces instant la tot ce e de vârf în lume și totuși alegem voluntar să facem cover-uri proaste după chestii pe care alții le făceau prin anii ’70.
Importăm cu entuziasm formate expirate de jumătate de secol și le servim pe scenă drept inovații locale, fie din lene, fie crezând că putem lua publicul drept o masă de manevră ușor de păcălit. Avem internet la viteză cosmică, putem vedea cum arată un proiect urban la Berlin sau o expoziție la Londra, dar preferăm să ne uităm doar în oglinda din sufragerie. Acolo suntem întotdeauna campioni generali. Când orizontul tău se termină la granița județului, orice deal ți se pare munte. Provincialismul începe în momentul în care nu mai ai termeni de comparație și ești foarte mulțumit de asta.
Încercați un experiment social cu nuanță critică. Doar unul. Priviți ce se întâmplă. În momentul în care cineva încearcă să măsoare valoarea reală a acestei producții prin raportare la standardele lumii de afară, comunitatea se strânge laolaltă ca o herghelie speriată.
Din piepturile apologeților izbucnesc comentariile iritate și celebra placă: „Fă tu mai bine dacă te crezi așa deștept!” sau „Dar tu ce-ai făcut pentru orașul ăsta?”. Răspunsul e simplu: nu trebuie să fii brutar ca să simți că pâinea e arsă și are gust de cărbune. Nu trebuie să fii regizor premiat ca să vezi când un spectacol e doar o serbare școlară împachetată sclipitor.
Și pe net e ca în viață – în general oamenii sinceri nu sunt simpatici, ci nesuferiți. Gică Contra. Prietenii care ne spun adevărul în față ne pot răni groaznic. Ne înfurie deseori, dar asta nu înseamnă că intențiile lor nu sunt bune. Ăia care pupă în fund sunt interesați pentru ei în primul rând, nu pentru bunăstarea altora.
Rolul publicului nu e să urce pe scenă să țină decorul, ci să păstreze igiena culturală și să refuze mediocritatea zâmbitoare. Critica acidă nu dărâmă. Doar aerisește.
Dacă vrem ca Bistrița să nu mai fie doar un sanatoriu din care tinerii fug mâncând pământul, soluția nu e să pompăm mai multe bâlciuri leșinate pe străzi.
Soluția e rigoarea. Selectivitatea. Curajul de a spune NU lucrurilor făcute de mântuială. A-ți defini cultura prin ceea ce alegi să nu accepți este primul pas spre maturitate. Abia când vom înceta să tratăm gaura din covrig drept o inovație epocală, vom începe, cu adevărat, să construim un oraș din care să nu mai vrei să pleci. Ori se rupe hamul, ori se cacă calul.
#haideți_să_haidem
