Are doar 30 de ani, iar până acum a ajutat sute de oameni care au sunat la ambulanță și a adus pe lume 6 bebeluși. Este povestea lui Gheorghe Pop, datorită căruia mulți bistrițeni încă îi au aproape pe cei dragi, după ce viața le-a fost pusă în pericol.

Gheorghe Pop (30 de ani) s-a născut și a copilărit în Parva alături de cei doi frați mai mici și sora lui:

„Părinții noștri ne-au creat acea copilărie “de poveste”, iar dacă au fost lipsuri, au avut grijă să nu le simțim. Pe această cale vreau să le mulțumesc pentru educația si bunul simț pe care le-am deprins de la ei. Îmi amintesc cum mama, fiind profesoară la școala din sat, organiza acțiuni caritabile și mobiliza, nu doar o școală întreagă, ci întreaga comunitate, ajutându-i pe cei orfani sau nevoiași. Așa am învățat că nu trebuie să fiu indiferent la suferința sau lipsurile celor din jur. Și…DA…a fost și un moment mai special în viața mea, despre care nu prea mi-a plăcut să vorbesc o bună bucată de vreme, dar care m-a maturizat și m-a făcut să îndrăgesc meseria de asistent medical.”

La 14 ani acesta a avut un accident, un alt copil l-a lovit cu un bolovan în cap. Salvarea sa a venit din faptul că personalul medical sosit la intervenție a reacționat extrem de prompt și profesional, iar mai apoi au solicitat elicopterul SMURD care, din fericire, era atunci disponibil. A fost transportat de la Năsăud la Târgu Mureș, unde a fost operat de urgență, având un traumatism cranian sever care îi punea viața în pericol:

 „După recuperare am simțit o recunoștință extraordinară față de toți cei care s-au implicat pentru a-mi salva viața. Mă gândeam cum ar fi să pot și eu la rândul meu să salvez viața cuiva, să aduc și eu bucurie altora prin acțiunile mele. Pe atunci a fost doar un gând, o scânteie, pentru ce va avea să urmeze peste câțiva ani.”

Acea scânteie a fost atât de arzătoare, încât l-a urmat mereu de-atunci. La 19 ani, când a îmbrăcat pentru prima dată haina de ambulanțier ca și voluntar, a fost “dragoste la prima vedere”:

„Eram elev în anul întâi la Școala Postliceală Sanitară din Bistrița,  când auzisem că se organizează cursuri de prim-ajutor prin Crucea Roșie și poți ajunge volunar la ambulanță. Mi-am zis atunci fără ezitare și cu foarte mare entuziasm și curiozitate: „clar mă duc”. Îmi aduc aminte prima gardă, ca și voluntar…nu a fost o experiență prea plăcută…Atât de mult sânge nu mai văzusem niciodată și nu știam atunci cât de puternic pot să fiu. Era o hemoragie digestivă superioară și credeam că n-o să fac față. Dar după ce am ajutat pacientul cot la cot cu cei care mă coordonau am simțit că pot să fac orice, că aici e locul meu! Din păcate am întâlnit și cazuri mai triste, însă profesioniștii reușeau să rămână focusați pentru următoarele cazuri. O calitate necesară oricărui salvator.”

Dupa ce a ieșit de pe băncile școlii, puțin neîncrezător, dar optimist, deoarece avea experiența voluntariatului, acesta a promovat concursul pentru a deveni asistent medical la UPU-SMURD:

„Aici a fost apogeul! GREUL de început ca să zic așa! Din fericire, am întâlnit oameni extraordinar de profesioniști, care m-au ajutat și m-au îndrumat sau de la care pur și simplu „am furat” meserie. Caz după caz, pacient dupa pacient, îmi place să cred că „am crescut” profesional și cand s-a ivit un post la ambulanță m-am întors, mult mai bine pregătit.”

Gheorghe s-a întors la prima sa dragoste, iar de cinci ani lucrează la SAJ, din nou. În toți acești ani, a gestionat sute de cazuri. Dar totuși, care a fost cel mai provocator?

„Cu siguranță cel mai provocator mi s-a părut acela când am asistat prima naștere, chiar în primele luni după ce venisem la ambulanță. Am moșit mămica, chiar acasă la ea, în pat, la trei dimineața. Era o zonă fără semnal la telefon sau stație radio, deci nu puteam solicita sprijin de niciun fel. Eram eu, colegul de echipaj și Dumnezeu. A fost o naștere destul de complicată, bebelușul fiind cu cordonul ombilical învârtit în jurul gâtului de două ori. Mama și-a pierdut cunoștința în timpul nașterii, deci cam tot ce se putea întâmpla mai rău, s-a întâmplat. Am reușit împreună cu colegul meu ambulațier să stabilizăm gravida, să extragem copilul mai mult mort decât viu. După aspirare, administrare de oxigen și câteva manevre salvatoare, a început să se coloreze normal și să plângă. TRĂIA! M-am bucurat pentru el și mămica lui, ca și cum ar fi fost copilul meu! Atunci cred că am simțit prima dată cu adevărat că într-adevăr contează ceea ce fac și că manevrele salvatoare învățate de la atâția specialiști, aplicate promt și corect pot salva vieți!”

În total, acesta a adus pe lume 6 bebeluși și a reușit să readucă la viață doi oameni după resuscitări cu succes.

„Am adus șase bebeluși pe lume și două stopuri cardiace resuscitate cu succes. Nu o zic ca pe o laudă, sunt lucurile care te motivează să te întorci la serviciu și garda următoare. Am un coleg mai experimentat, care are peste 50 de copii moșiți și probabil de 10 ori mai mulți oameni care trăiesc astăzi datorită lui și a colegilor mei ambulanțieri.”

Dar care este cea mai frumoasă recompensă pentru un ambulanțier?

„Cea mai mare recompensă este acel „mulțumesc frumos”, un zâmbet, o strângere de mână de la omul pe care l-ai ajutat. Partea cea mai tristă este atunci când nu mai poți face nimic pentru pacient și trebuie să le dai vestea celor dragi. Noi facem tot ce ne stă în putință din punct de vedere medical, dar VIAȚA doar Dumnezeu o poate da.”

Cum este viața pe ambulanță prin ochii salvatorului – Gheorghe Pop?

„Daca ar fi să descriu viața la ambulanță, aș zice că e frumoasă, plină de adrenalină și provocări, nu seamănă o tură cu alta. Dar de multe ori e și grea, nopți nedormite, sărbători departe de familie, dar ne asumăm aceste lucruri. La ambulanță, cel mai important este echipajul. Gândiți-vă că de multe ori îmi petrec mai mult timp cu ei, decât cu familia. Aici nu există „eu am reușit” ci „noi am reușit”.  Colegii noștri nu sunt simpli șoferi profesioniști, ei coboară de la volan și își preiau celălalt rol de  salvatori desăvârșiți. Nu se poate fără ajutorul lor fizic și de multe ori chiar și psihic. Patru mâini salvează pacientul, nu două!”