În această perioadă sistemul de învățământ din România este în grevă. Personal, cred că starea de grevă este o îmbunătățire și un act de curaj pentru învățământul din România, care s-a săturat să stea în starea de colaps în care se afla din 1990.

Este prima grevă de amploare de când România a intrat în Uniunea Europeană. De altfel, putem spune că viața învățământului în țara noastră a cunoscut până acum două etape mari, de când locuitorii României au reușit eliberarea din închisoarea psiho-emoțională din perioada comunistă:

1. Înainte de intrarea în UE, în 2007, am avut o lege care s-a întitulat „Legea învățământului”(Legea 84/24 iulie 1995, bineînțeles, cu modificările și completările ulterioare). Deși a fost o perioadă cu câteva greve mari, din cauza subfinanțării care reapărea an de an la poarta ministerului,  legea aceasta s-a bucurat de un context social pe care astăzi l-am putea numi „favorabil”. În 1995 foarte puțini români erau plecați din țară, deci din punct de vedere al numărului de elevi și al numărului de școli funcționale era o situație de cel puțin două ori mai bună decât cea de azi.

În România educată din 1995 erau cu siguranță mai puțini analfabeți funcționali decât astăzi, când procentul de analfabetism funcțional depășește cu mult 50%.

Este suficient să ne uităm la clasa politică de astăzi, pentru a afirma că procentul de 50% analfabetism este unul decent. Să ne uităm la calitatea slabă a argumentării din discursurile parlamentarilor de azi, la bullyingul de toate felurile din Parlamentul României, la numărul parlamentarilor care iau cuvântul în plen într-un mandat întreg (Nu cred că vorbesc mai mult de 200 din cei peste 500 de ,,reprezentanți”), pentru a vedea amploarea dezastrului din sistemul public de educație din România. Managementul slab, deciziile servile și lipsite de orice urmă de curaj, demnitate și viziune, coroborate cu subfinanțarea premeditată a sistemului public de educație din România au generat clasa politică pe care o avem astăzi.

În 1995 erau profesori care s-au titularizat în sate cum sunt Arcalia, Sita, Purcărete sau Chintelnic. Astăzi nu doar că nu mai avem învățământ gimnazial în aceste localități și-n multe altele asemenea, dar în multe dintre ele abia mai este grădiniță. Sunt multe localități în care clădirea școlii a primit o altă destinație (de exemplu capelă mortuară), dar și mai multe localități din țară în care clădirea școlii a devenit ruină.

2. În anul 2007 România devine membră a Uniunii Europene, iar această bucurie a venit la pachet cu responsabilități și noi rigori legislative inclusiv în sistemul de învățământ românesc. Odată cu deschiderea granițelor, au zburat din România mințile luminate la fel ca forța de muncă activă.

Astfel, nevoia unei noi legi a educației care să armonizeze legislația autohtonă cu cea europeană s-a concretizat abia 4 ani mai târziu prin Legea Educației Naționale( Legea 1/2011, apărută la 1 ianuarie 2011, bineînțeles, cu modificările și completările ulterioare și asta ).

Să arate că a înțeles ceva din cei 21 de la revoluția din ”89, LEN din 2011 prevede pentru educație un buget de 6% din PIB la articolul 8 : „Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unitățile și instituțiile de învățământ pot obține și utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv. ” Ce a înțeles LEN după 21 de ani de la revoluție? A înțeles că nu poți să faci performanță în vreun domeniu fără să ai banii necesari. N-ai cum să faci performanță în UE cu 2, X % din PIB. Din punctul meu de vedere și 6% e puțin. Ar fi nevoie de 10% din PIB pe o perioadă de cel puțin 12 ani, dacă vrem să ,,avem față de Europa”. Unde mai pui că-n bugetul acesta de 2,X% din PIB au fost ani în care erau incluse cercetarea și sportul. Frumos, nu?

În anul 2011, când apărea legea acesta, procentul de promovabilitate la BAC, în prima sesiune , a fost cel mai mic de la revoluție încoace(45%).

N-am verificat dacă din 2011 până în 2022 au fost procente mai mici, dar întrebarea e cât de jos vrem să ducem societatea românească, pentru că despre dezvoltarea și promovarea valorilor în societate nu poate fi vorba azi?

Dovada: Guvernul vine și oferă ceea ce profesorii nu au cerut. Apoi, tot „guvernul meu din România educată” vine și spune că :„ Păi, bine ,mă, ce BIPul meu mai vreți? Pardon! Ce PIBul meu mai vreți?! Noi v-am dat ceva, voi ați refuzat și acum tot voi sunteți nemulțumiți? Ia, uite, mă, la ei! Hai, marș la catedră, că am semnat deja ce vă dau. Am un nepot ce trebuie să dea BAC-ul, că nu vreau să ajungă măciucă ca alții pe care-i știu. Pardon, bâtă!” Cacofonia din replică e figură de stil…

Bineînțeles, ministrul este de acord cu părerea guvernului ca examenele să se țină fără întârziere, dar e de partea profesorilor. Păi, dacă-i așa mult de partea profesorilor, de ce nu a dat un ordin de ministru de 3 rânduri în care să spună clar :„Din 22 mai 2023 se închid toate unitățile de învățământ de stat și inspectoratele școlare de pe teritoriul României, pe o perioadă nedeterminată, până la soluționarea revendicărilor profesorilor.” Cam asta ar fi fost bine să scrie un ministru care lucrează la stat și pentru stat. Apoi, ar fi mers să discute de pe o poziție de forță cu primul-ministru și cu ceilalți miniștri cu atribuții în rezolvarea situației, având sute de mii și milioane de oameni din țară care ar fi susținut-o. Ar fi atras ușor presa de partea ei. Dar… dacă ești ministru care vrea doar să lucreze la stat, atunci gândești mic, de la lună la lună sau cel mult din 4 în 4 ani.

Trei soluții pentru a crește calitatea învățământului românesc:

1. Crearea de legi clare, concise și directe(fără multe„ modificări și completări ulterioare”), pentru a putea fi înțelese cu ușurință și respectate. Respectarea legii e esențială și prioritară!
2. Renunțarea la plata per elev și asigurarea unei structuri școlare care asigură dezvoltarea și performanța, dar și asistența necesară celor care au nevoie.
   1. Renunțarea la numărul minim și maxim de elevi per clasă și structurarea pe grupe.
   2. De exemplu: o clasă de-a șaptea cu 13 elevi se va împărți în două grupe:
      1. „7 Premium Stars ”, unde învăță copiii care vor și aleg să învețe, cei capabili de performanță la olimpiade , clase de excelență, cei care pot aduce plus valoare pe termen scurt, mediu și lung societății românești.
      2. „7 Rising Stars”, unde învață copiii care au nevoie de ajutor suplimentar pentru a învăța și a înțelege bucuria cunoașterii pentru a-și dezvolta abilitățile și competențele necesare accederii în grupa Premium Stars. Aici intră și copiii cu probleme de bullying, CES sau cu dificultăți de învățare.
3. În fiecare clasă(grupă), la fiecare oră, să participe câte doi profesori de specialitate, pentru a asigura o calitate superioară actului educațional.

PS: „Vivat Academia! Vivant Professores! Semper sint in flore!”

PPS: Să le pară bine celor din Parlamentul României și de la Cotroceni că n-au dus profesorii la protest plăcuțele românești, nu suedeze, cu mesajele sincere pentru clasa politică de azi. Dar cuvintele sincere sunt în grevă și e bine să fim politically correct câteodată.