Am avut noroc, ce-i drept. Din nebănuite motive, am avut onoarea să surpindem în toată splendoarea și acest minut de nesperată libertate și liniște – chiar în parcul municipal din Bistrița! Am admirat îndelung și insistent un peisaj cu buturugă retezată, zumzete și ființe neobișnuite:
Am trăit s-o vedem și pe asta: Ne-a fost dăruit – spre surprinderea sau bucuria tuturor – încă un minut de nesperată – supremă libertate și pace.
În parcul municipal din Bistrița.
Acolo unde am poposit ca să ne tragem sufletul, în fața unui ciot.
Era, în fapt, o spectaculoasă buturugă, retezată deja cu mișcări precise – dar încă plină de mistere și nebănuite secrete.
Pentru că atunci când ochiul cere lumină – i se și oferă, ne-a fost dat și nouă să fim martorii unei mici minuni, chiar în Bistrița, chiar în parcul municipal!
O fetiță a aruncat un bănuț în lacul cu pești.
Mama a întrebat-o – Ce dorință ți-ai pus…?!
Să întâlnesc, peste câteva minute, niște prieteni, chiar aici, în parc!
Dar asta nu e dorință…!?!, a intervenit o bunicuță de pe banca din apropiere. Ai putea să îți dorești o casă nouă sau o păpușă, niște jucării sau chiar…
Nu, nu…! niște prieteni ar fi suficient…!, a murmurat fetița.
Mai departe, spre capătul parcului, spre Metropolis, ne-am intersectat cu un băiețel de vreo 10 ani care călărea – timid – un monociclu…!
Aaah, seamănă cu Harry Potter!, a șoptit înfrigurată o fetiță cu cască roșie.
Mulți alții l-au privit uimiți. Așa că l-am urmărit, o vreme, încercând să aflăm de ce nu o bicicletă…?! Sau o trotinetă…?
Băiatul s-a dovedit cam zgârcit la vorbe.
Nu ne-a spus decât atât: Am văzut monociclul ăsta la Târgul de purici, anul trecut. Mi-a plăcut. Era de unul singur, la muzeu, sprijinit într-o margine… Am rugat-o pe mama să mi-l cumpere. I-am promis că în schimb o să citesc în fiecare zi cam 30 de minute. Ok, nu prea m-am ținut de cuvânt… Nu în fiecare zi… Am învățat să mă dau pe monociclu cam în trei săptămâni. Pe holul de acasă, cu mâna sprijinită pe pereți...