Prozatoarea Tatiana Țîbuleac a fost zilele trecute unul dintre oaspeții de onoare, ai festivalului de poezie. A povestit, între altele, și despre războiul din Ucraina, dar și despre literatura ca terapie…
Întâlnirea a fost moderată de Nicoleta Munteanu (Alecart) iar Tatiana Țîbuleac a vorbit despre cele două romane ale sale – Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă.
S-a discutat însă și despre războiul din Ucraina: „Uneori e mai simplu să nu ne prefacem și să spunem lucrurilor pe nume. Să recunoaștem că acolo, nu foarte departe, lumea moare într-un război. Nu este o neînțelegere, nu este un conflict, iar adevărul nu este la mijloc.
Limba rusă este o povară pentru foarte mulți dintre noi, cei care venim din acest spațiu basarabean. Mie îmi este greu acum să vorbesc limba rusă sau despre limba rusă…
Am vorbit limba rusă ani la rând. Dar acum am pus-o un pic deoparte. Sunt momente în care trebuie să înțelegi ce se întâmplă cu tine, cu ceea ce știi…
Oamenii se simt diferit în aceste momente. M-am gândit mult, de la începutul războiului, cum să mă comport cu oamenii care au o altă părere, care văd lucrurile altfel… Cred că răspunsul cel mai simplu ar fi acesta: îi poți cere unui om bani. Dar nu îi poți cere dragoste sau compasiune”, a subliniat Tatiana Țîbuleac.
Orice limbă ne modelează ceva în noi – consideră Tatiana Țîbuleac. „Până la urmă, eu am ales să scriu în limba română. Nu am forțat treaba asta. M-am gândit că aș fi putut să scriu și în rusă. Mai ales când scriam Grădina de sticlă unele fraze sau amintiri îmi veneau în altă limbă… Totuși n-am putut să scriu în rusă, și nici să-mi traduc textele în rusă.
Limba engleză și franceză sunt pentru mine mai degrabă niște instrumente…
Înveți să jonglezi cu toate dimensiunile astea. Dar în final limba alege, nu tu, ca scriitor. E posibil să iubești o limba, pentru ca apoi s-o urăști… E posibil să-ți fie rușine cu ea și să te împaci cu ea mai târziu. Ideal ar fi să separăm limba de regimul politic. Dar nu întotdeauna reușești să faci ce îți dictează mintea. Acum am nevoie să revizuiesc, să resetez niște lucruri în mine…”, a mai spus Tatiana Țîbuleac.
„Nu cred în rolul literaturii ca terapie. Nu cred în arta angajată, în lozinci… Cred în emoție, în schimb. Dacă o carte te emoționează, atunci apar și răspunsurile…”, a mai spus Tatiana Țîbuleac, la Bistrița: