Misterios… și incredibil cum liniștea se rupe – într-un peisaj de basm, parcă desprins din Stăpânul Inelelor…! Dar care poate fi totuși descoperit și admirat chiar în Bistrița-Năsăud, la Lunca Ilvei:
„După cam 20 de kilometri de umblătură intri în Lunca Ilvei cumva pe ușa din dos, pe la Pepiniera Silhoasa. Prima șansă de izbăvire care îți iese în cale e Pensiunea rustică La Avram. Omul e simpatic și primitor, mare colecționar de obiecte vechi, pe care le recondiționează cu pasiune…”
Fragmentul de mai sus face parte dintr-un impresionant reportaj – intitulat Revelații, minuni și tristeți provinciale prin Lunca Ilvei – publicat zilele trecute de Voicu Bojan, în PressOne…
„…merită să vă târâți până la Grădina de vară din centrul localității, să stați la umbră sub nuci bătrâni și să mâncați ca oamenii – e un fel de grădină a deliciilor. Merită un pic de plimbare și fiindcă pe drum veți descoperi ce poate face un primar căruia chiar îi pasă de cetățenii lui. Lunca Ilvei arată impresionant. Are străzile asfaltate, trotuare, e curat și absolut fiecare uliță are stâlp indicator cu denumirea. Iar casele și curțile sunt și ele așezate, aerul e cosmopolit și dătător de speranță…”, mai povestește Voicu Bojan
Un vis nebunesc: 3.6 milioane de metri cubi de terasamente
Călătorul se arată impresionat mai ales de calea ferată care traversează Valea Ilvelor – acest „vis nebunesc de a trece Carpații cu trenul, din dorința de a crea o legătură între două provincii surori…”
Paul Brașcanu din Vatra Dornei, autor a două volume dedicate acestui subiect, afirma cu reală tristețe: „Calea ferată din Valea Ilvelor s-a dovedit a fi o punte între oameni, locuri, istorie și cultură, tradiții și fapte. Iar toți cei care au luat parte la acest vis au devenit parte din el. Construcția a cerut eforturi și sacrificiu. Și de aceea cred că toți cei ce se bucură astăzi de beneficiile aduse de existența ei, trebuie să-i cunoască istoria – spre a putea aprecia, păstra, apăra și transmite mai departe această moștenire. Să nu ajungem să prețuim calea ferată când va fi doar amintire…”
Valea Someșului și Valea Ilvelor sunt zone bogate în lemn și piatră – subliniază Voicu Bojan, amintind, totodată, faptul că bornele de andezit de pe Via Transilvanica provin chiar de aici provin.
3.6 milioane de metri cubi de terasamente, 147 de podețe, 32 de poduri, viaducte de coastă și 5 viaducte mari înălțate la 20-30 de metri și având fundații încastrate impresionante, de până la 10 metri adâncime.
Apoi – spectacolul celor 9 tuneluri cu o lungime totală de 2383 de metri. Cel mai lung, în formă de potcoavă, e Tunelul 7 Larion cu o lungime de 856 de metri, punctează călătorul, care nu uită nici de ironia istoriei.
După ce fabuloasa construcție a fost gata, a început războiul. „În 1944 trupele dușmane în retragere au distrus cât au putut din acest traseu. Au trebuit ani de zile pentru refacerea viaductelor și tunelurilor bombardate…”
Un potențial turistic care ar merita mai multă atenție și implicare…
Tot acest traseu e de poveste, iar faptul că Via Transilvanica, drumul care unește, trece și pe aici, nu e deloc întâmplător – remarcă Voicu Bojan.
„Azi, traseul e întreținut minimal, un fel de cârpeală a urgențelor, cât să mai țină de azi pe mâine. Da, e drept că această rută a ieșit demult din garanție, însă potențialul ei turistic ar merita mai multă atenție și implicare. Pentru mine unul, a fost o revelație și o bucurie…”
Acum o sută de ani, localnicii priveau trenul cu spaimă și fascinație. Mulți se temeau să urce în el, mai ales că prindea și o viteză amețitoare pentru acele vremuri: „Iuțeala maximă era de 15 km pe oră! Când se constata timp nefavorabil sau „cazuri de înspăimântare a vitelor prinse la trăsuri” pe la podețe, viteza scădea la 8 km pe oră…”, ne mai povestește Voicu Bojan.
Emoția celui mai fericit Crăciun posibil…
Călătorul și-a îndeplinit, cu acest prilej, un mai vechi vis din copilărie. A rugat un mecanic de treabă să-i dea voie în locomotiva lui, pe ruta Lunca Ilvei – Vatra Dornei. „Vreme de 50 de km am trăit emoția celui mai fericit Crăciun posibil”, subliniază, cu încântare, autorul.
Intrând în vorbă cu mecanicul – un om bun și blând – află și câtă pasiune se ascunde într-o meserie practicată toată viața…
„Azi nu mai sunt tineri care să își dorească să conducă trenuri, e criză mare de mecanici. E o muncă grea, cu multe responsabilități, administrată rău, de mântuială, cu lucrări de mentenanță prost executate și legi pe care nimeni nu dă doi bani.
Pe vremuri se lucra în echipă, mai responsabil, mai precis. Iar cu legile nu te jucai. Azi, calea ferată a căzut în derizoriu și dacă nu se intervine rapid, va deveni curând istorie… Dacă un baron local din Dorna are vila peste drum de șosea, peste șinele de tren, își trage imediat un podeț peste care să treacă cu jeep-ul.
Cu un drum, trece și peste legea care spune că așa ceva nu e permis decât la intervale stricte de distanță. Trăim într-o țară pierdută, care arată ca o stână fără stăpân…”
[arve url=”https://www.youtube.com/embed/f8PWp1ptKzw” /]
Sursă & Foto @ PressOne / Voicu Bojan
