Mircea Cărtărescu – poet, prozator, eseist, critic literar și jurnalist – a povestit joi, la Bistrița, despre cel mai recent roman al său – Theodoros. Palatul Culturii a fost plin: preț de două ore, scriitorul a vorbit despre recentul său turneu în America, dar și despre originile celui mai recent roman.
Mircea Cărtărescu a povestit despre obsesia personajului din Theodoros care l-a însoțit vreme de ani de zile, dar și despre maniera în care își scrie cărțile. A acordat autografe minute în șir și a răspuns întrebărilor din public.
„N-am scris niciodată literatură ca să public cărți. Ci ca să trăiesc în ele. Fiecare carte a fost pentru mine o lume nouă și specială, o experiență nouă ca o nouă îndrăgostire sau ca o nouă călătorie (da, uneori și ca o nouă boală)”, mărturisește Mircea Cărtărescu.
Unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori români ai momentului, cu peste 30 de volume traduse în 23 de limbi – a mărturisit că s-a simțit dintotdeauna la Bistrița ca acasă.
Mircea Cărtărescu ne-a povestit despre experiențele resimțite în turneul american, dar și despre oamenii cu care s-a intersectat acolo.
Despre prestigiosul premiu Los Angeles Times Book Prize pentru Solenoid, dar și despre tinerii care citesc în avion din Nabokov. Despre incursiunea în faimoasa librărie new-yorkeză McNally Jackson și întâlnirea cu criticul literar Alex Shephard, de la New Republic. Despre regretatul Radu Cosașu, dar și despre literatura română contemporană care se predă în școli.
„Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic.
M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit.
În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea…”