Maria Amarinei (copywriter) a petrecut o lună de zile la Telciu, încercând să afle care sunt motivațiile și fundamentele pe care sunt clădite căsniciile în mediul rural. Iată ce a descoperit: 

Maria Amarinei este unul dintre cei trei rezidenți care au petrecut o lună de zile în Bistrița-Năsăud. A fost posibil grație unui proiect derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale.

Maria Amarinei și-a propus să exploreze și să documenteze problema căsătoriilor din Telciu. Într-un interviu realizat de inițiatorii proiectului, ea a povestit ce impresii i-a lăsat luna petrecută în Telciu.

„Satul românesc nu e nimic din ce am descoperit prin literatura secolului trecut. Nu e acest tărâm idilic în care oamenii sunt mai puri, mai buni, mai legați de natură.

Cu atât mai puțin acum, când pare că satul a devenit un simplu spațiu de tranziție între lumi… Se duce o luptă între tradiție și influențele din urban. Și mai mult decât atât, între vechiul fundal românesc și noile modele occidentale, preluate de către cei plecați la muncă în Europa de Vest.

Nu pot spune totuși că aceste aspecte îmi erau străine. Însă la fiecare contact cu satul românesc trebuie să îmi reamintesc asta. La fel cum trebuie să îmi reamintesc că soluția pentru o schimbare în bine, pentru depășirea unor cutume și perspective problematice, nu se face întorcând capul elegant către confortul mediului în care te găsești. Ci implicându-te cu răbdare și perseverență tocmai către aceste locuri și aceste mentalități”, a mărturisit Maria Amarinei. 

Tânăra copywriter a stat de vorbă cu lumea din Telciu, pentru a realiza un text la intersecția dintre reportaj și antropologie. A încercat să afle motivațiile și fundamentele pe care sunt clădite căsniciile în mediul rural. 

Telciu reprezintă un loc cu o istorie aparte, care a jucat și ea un rol important în relațiile maritale din perioada comunistă, a remarcat Maria Amarinei.

Zona nu a fost colectivizată în mod clasic, prin confiscarea terenurilor și formarea CAP-urilor. Astfel încât mulți țărani și-au păstrat pământul, generând o dorință de conservare sau extindere a gospodăriei prin căsătorii aranjate.

„De cele mai multe ori, aceste povești se sfârșeau fie prin dezmoșteniri, odată ce familia nu era de acord cu partenerul/partenera aleasă, fie cu intervenția forțată a părinților în viața de familie a copiilor lor…”, a admis Maria Amarinei.

„Telciu mi-a lăsat o impresie plăcută care nu s-a schimbat până la finalul rezidenței mele. Am întâlnit femei puternice, dispuse să își împărtășească povestea de viață fără ocolișuri.

În termeni de misoginism, evident, Telciu se aliniază întrucâtva cu restul mediului rural din România. Totuși, fenomenul de migrație a femeilor din sat, care a luat amploare după anul 2000, a avut un impact vizibil asupra comunității și raportării acesteia la femei și mariaje.

În altă ordine de idei, oamenii s-au dovedit a fi extrem de primitori și prietenoși. Am avut o surpriză extrem de plăcută legată de generația tânără a satului, cu care am reușit să am dialoguri semnificative și care au avut un impact puternic asupra mea. 

Am crezut în primă instanță că voi scrie despre căsnicii de aur, despre parcursuri nobile ale relațiilor maritale. Am fost, în schimb, forțată să accept că cele mai multe căsnicii de la sat nu s-au fundamentat pe iubire, ci pe necesitate. Iar parcursul lor a fost unul plin de greutăți, provocări și, uneori, chiar violență (atât emoțională, cât și fizică).

În rândul tinerelor, am descoperit o sete avidă de cunoaștere, o nevoie evidentă de libertate și de evadare din spațiul constrângător în care se găsesc. Spre încântarea mea, această evadare nu are, pentru cele mai multe fete, drept soluție căsătoria. Ci câștigarea independenței financiare prin muncă sau studii…”, a mai povestit Maria Amarinei. 

Dificultăți și provocări, la Telciu: Cum câștigi încrederea oamenilor ?

„O provocare serioasă a fost încercarea de a aborda persoane între 30 și 50 de ani, care trăiesc alături de parteneri și care nu doresc să se vulnerabilizeze public în legătură cu viața de familie.

Mă așteptam ca cercetarea să se izbească de această tăcere.

Însă cred că în același timp acest element vorbește de la sine despre presiunile în continuare existente la sat. Pe plan intern, personal, poveștile auzite m-au vulnerabilizat și pe mine în aceeași măsură ca pe subiecții mei.

Am ascultat relatări despre abuzuri, violență, avorturi spontane, tratamente groaznice din partea familiei partenerului.

Am auzit în detaliu cât de greu este să crești copii mai mult singură și să te rogi de soțul tău să îți dea bani de pâine.

Mi s-a povestit și despre ambiții de tinerețe, despre perspective de carieră care n-au fost nicicând încurajate și care au fost înăbușite înainte de vreme.

De două ori am fost forțată să opresc interviurile. Nu pentru femeile cu care discutam, ci pentru mine… Pentru că nu îmi puteam stăpâni plânsul.

Experiența terenului a fost pentru mine mai degrabă de impact în plan personal decât în plan profesional. Și cred că asta înseamnă că am făcut lucrurile cum trebuie. Că am ales bine atât proiectul, cât și locul și tema”, a punctat Maria Amarinei. 

Cel mai tulburător moment, în cadrul rezidenței la Telciu… 

Maria Amarinei a povestit și despre cel mai interesant moment al cercetării sale. „Am cunoscut o femeie în vârstă de 86 de ani care a fost de acord să vorbească despre căsnicia ei.

Însă înainte de a îmi spune cum a ajuns să se mărite, foarte de tânără de altfel, mi-a relatat o altă întâmplare. Când era copil, era recunoscută pentru talentul ei muzical. Un domn venit de la București în căutare de talente i-a cerut mamei ei să o lase să vină cu el pentru a deveni artistă.

Mama ei nu a fost de acord și a decis să o ascundă pentru două zile în hambar, unde a acoperit-o cu paie și i-a lăsat doar puțină apă. Femeia povestea că nu știa ce înseamnă să fii „artist”. A crezut că este vorba despre un om care este cel mai adesea trist… Din păcate, domnul venit după ea, a plecat. A fost mințit de mama ei că fata a fugit de acasă.

În timp ce îmi povestea, femeia a început să plângă. După ani de zile, avea să afle ce înseamnă să fii artist prin concertele la care mergea în sat.

Durerea pe care încă o resimțea femeia respectivă, amintindu-și de cum soarta i-a fost sabotată de propria mamă, era încă vie. Palpabilă. Și dezvăluia o viață plină de regrete și neșansă.

În încercarea de a o alina, am prins-o de mână. Iar ea m-a strâns cu putere și mi-a transmis toată starea aceea de apăsare și deznădejde.

Pe teren e foarte greu să gestionezi asemenea situații. E și mai complicat să primești atât de mult de la un străin… Însă modul în care empatizezi vă poate plasa pe amândoi într-un plan aparte, în care ce vă leagă este umanitatea din voi.

Deși eu veneam dintr-o poziție privilegiată și nu aveam cum să înțeleg durerea acelei femei, am putut totuși să fac saltul către emoția ei. Și să îmi imaginez cât de cumplit trebuie să fie să fii păgubit de o soartă mai bună chiar de către propria ta familie...”, a mai mărturisit Maria Amarinei. 

Maria Amarinei a admis, totodată, că ceva s-a schimbat în sine, în convingerea cu care se identifica drept feministă. „Mi se pare că am intrat în contact, cumva brutal și pe nepregătite, cu problemele concrete cu care se luptă femeile din România.

Am conștientizat totodată ce drum lung avem de parcurs către schimbare… Și cum, în primul rând, fiecare dintre noi trebuie să protejeze și să propage mai departe egalitatea de gen.

De altfel, în timp ce lucram la articol, mi s-a limpezit în parte problema legată de scăderea natalității în România. Problema nu este că femeile nu mai vor să aibă copii sau să întemeieze familii, ci își doresc condiții mai bune pentru viitoarele lor fiice și viitorii lor fii, iar până când o schimbare în privința infrastructurii, mediului educațional și a sectorului sanitar din România nu va avea loc, femeile vor prefera în continuare să își întemeieze familii în occident…”, a conchis Maria Amarinei.

Foto credit @ Hervé Bossy

Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.