Impresionant. Nemaiîntâlnit. Unic. La premiera filmului „Metronom”, de la Centrul Cultural Dacia, sala a fost încăpătoare, ca să nu spunem… goală. Doi spectatori s-au încăpățânat să stea de la început până la finalul proiecției, tema filmului fiind muzica în contextul dictaturii comuniste.
Întrebarea conform căreia dacă la premieră au fost doi spectatori iar la următoarea proiecție câți vor fi nu-și are sensul. Calculele matematice, dar și analizele sociale corelate cu foamea de cultură vor da același rezultat: dezinteres.
Există cultură în exces la Bistrița, iar în acest context premiera unui film românesc este ca o porție de sarmale după ce ai mâncat desertul?
Bistrița-Năsăud are ca bază culturală folclorul, iar privind ca ursul la coadă te intrebi de ce Rebreanu și Coșbuc au pornit spre București. Mai mult, tinerii județului abia asteaptă să ia drumul Clujului, pentru că „frate, acolo da cultură”.
Sunt convins, deși nu am locuit în Bistrița-Năsăud pe timpul lui OD și SSS, adică odiosul dictator și sinistra sa soție, că la cultura de porumb se depășea din pix producția la hectar, dar la cultură pentru suflet nu era nevoie de pix, deoarece Bistrița-Năsăud stătea mai bine ca acum.
S-au desființat cinematografele după Revoluție, dar au apărut de ceva timp altele, unul privat și unul refăcut de administrația județeană. Interesul pentru cultură a făcut buba mare și degeaba pupă administrația și politicul ca să treacă. Este adevărat, a apărut Netflix, confortul casei ne subjugă unei socializări care și aceasta se derulează virtual pe facebook. În Japonia a fost inventat cinematograful ca acasă, cu canapea, floricele, suc, bere, toaletă proprie pentru două persoane. Ghici belea? A dat faliment. Aceeași companie a renovat cinematograful și i-a dat esența anilor ’50-’60, cu bufet la intrare, scenă și tot tacâmul. Succes fulminant!
Există cultură în Bistrița-Năsăud, presa face si ea ce poate, promovând evenimentele, se obțin like-uri la postări și…cam atât. Există și oameni de cultură în Bistrița-Năsăud, iar dacă nu au plecat încă ar trebui apreciați. Chiar și cultura are ADN popular, sătesc, există trupe de teatru născute la sat, cu actori al căror șarm este identic cu al bunicuței lui Mircea Bravo. Am uitat că și el s-a dus la Cluj, scuze.
Pe de altă parte, istoria de dinainte de 1989 nu mai prezintă interes, asta poate explică de ce la un film despre viața în dictatură au fost doi spectatori. 2. Iar unul dintre ei, Emil Hidoș, celălalt fiind soția, chiar a suferit rigorile acelui sistem bolnav care infiera muzica rock! Tinerii nu mai au timp pentru film, mai ales dacă este românesc, abia se descurcă in hățișul educațional, sunt tulburați de importanța materială a vieții lăsând-o pe cea sufletească într-o amprentă ce le deschide telefonul.
Importanța sacrificiului unor tineri la Revoluție, suferința celor din pușcăriile comuniste, baze pe care s-a înlocuit durerea cu libertatea, au devenit povești de gura sobei.
Poate firul epic al filmului „Metronom” nu a fost chiar reușit, dar o poveste de dragoste rămâne o poveste de dragoste. Sau nici asta nu mai contează?
Acum vreo doi-trei ani, am vorbit cu câțiva politicieni și le-am sugerat reînființarea cinematografelor sătești. Acolo, la Căminul Cultural. La sat nu s-a născut doar veșnicia, ci și socializarea, comentariul, critica de film.
Uite că, acum, actorul Toma Cuzin, interpretul lui Firicel din Las Fierbinți, luptă pentru „Filmul la sat”. O inițiativă benefică privind renașterea culturală. Aceeași idee, îmbrăcată altfel.
Suntem săraci, s-au scumpit energia, alimentele, ne drămuim banii, suntem obosiți, nu mai avem idei. Doar supraviețuim iar petrecerea timpului liber inseamnă somn, degustări lângă cazanul de țuică și facebook.
Bistrița-Năsăud supraviețuiește cultural. Cu sufletul. Pentru că sufletul este ecoul lui Dumnezeu. Atât ne-a mai rămas. Dar suntem zgârciți și la acest capitol. O condamnare la neființă prin absență. Există însă spectatori. Sâmbătă au fost… doi.
