Aproximativ 700.000 de români care poartă numele de Andrei, Andreea și derivate ale acestora își sărbătoresc azi ziua de nume. Proclamat Ocrotitorul României în anul 1997, Sfântul Andrei a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, fiind primul dintre apostolii chemaţi de Iisus Hristos să-l însoţească. Numit în popor și Apostolul Lupilor, Sfântul Andrei a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. În popor, sărbătoarea este populată de animale înspăimântătoare: strigoi, moroi sau vârcolaci le răpesc tinerilor puterea bărbăţiei…
Pentru români, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se crede că acest nume (Apostolul Lupilor) deriva din vechea denumire a dacilor şi din simbolul lor. Legendele spun că acest animal a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei şi că cel care era căpetenia lupilor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Peştera care i s-a oferit ca adăpost.
Se pare că vechii daci l-au respectat enorm pe Sfântul Andrei, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificată în lup. Numele zeului „uzurpat” s-a pierdut în negura vremurilor, poporul celebrând, în locul lui, Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie).
Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii celebrau Anul Nou. Până la începutul secolului al XX-lea, în unele zone se mai organizau în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul.
Ca să nu fie pociţi de strigoi sau moroi, ca să nu li se sugă sângele sau, mai grav, ca nu cumva să le fie răpită puterea bărbăţiei – tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea. Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării.
Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau şi glumeau, ca la un adevărat revelion. Această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Naşterii Domnului, postul Crăciunului.
Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an, iar usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor sau pentru prinderea farmecelor şi descântecelor.
Noaptea strigoilor
Este o noapte de spaimă, în care spiritele morţilor îşi părăsesc mormintele şi, împreună cu strigoii, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate. Duelurile sângeroase cu limbile de meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţa lor.
Era grija gospodinelor să-i ţină pe strigoi departe de casă: toţi ai casei mâncau usturoi, se ungeau pe frunte, în piept, pe spate şi pe la încheieturile trupului cu usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile, iar cercevelele ferestrelor pe la case erau unse cu usturoi: se credea că pe acolo ar putea strigoii să intre sau să privească înăuntru.
Pricolicii
Suflete ale oamenilor care îşi părăsesc trupul în timpul nopţii, se rostogolesc de trei ori şi capătă înfăţişare de lup, câine, porc cal, bivol, pisică, şarpe sau broască – pricolicii sunt şi ei asociaţi acestei sărbători populare. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ, sunt oameni din sat recunoscuţi după înfăţisarea şi comportamentul animalului pricolici şi trăiesc puţin.
Într-una din legende, pricoliciul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, se face nevăzut, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevasta lui se apără cu brâul şi îl alungă, lovindu-l cu secera. În final, pricoliciul este recunoscut după scamele catrinţei rămase între dinţi – explică Ion Ghinoiu pe www.crestinortodox.ro.
Sfântul Andrei este o sărbătoare „de prag” la baza căreia stă intuiţia genială a omului arhaic, consideră etnograful Vasile Munteanu, precizând că frica românilor de strigoi sau de lup reprezintă principala superstiţie în această noapte: „De aici vine şi interdicţia de muncă în această zi, ca să nu-ţi mănânce lupul oile. În plus, este şi teama de transformarea lupului în vârcolac, cel care mânca luna de pe cer. Sfântul Andrei este o sărbătoare frumoasă, complexă, peste care s-a suprapus marea ofertă a creştinismului, drept pentru care patronul sărbătorii este unul dintre cei mai importanţi sfinţi ai creştinătăţii”, mai spune etnograful.
Foto @ Biserica cu hramul „Sfântul Apostol Andrei”, Parohia Ilva Mică Someş
