Gheorghe Cobuț este unul dintre puținii cojocari pe care îi mai are Bistrița-Năsăud. Meșterul cojocar de pe Valea Bârgăului își sacrifică noaptea și somnul, pentru a da naștere unor minunății, tot mai rar admirate chiar și în satele tradiționale.
Gheorghe Cobuț (sau Gicu, cum îi spun apropiații) are 64 de ani și este din Tureac. De când se știe a iubit munca și nu s-a ferit niciodată de ea. Dimpotrivă, din mâinile sale au ieșit cele mai frumoase creații. Marile lui pasiuni, încă din tinerețe, au fost cojocăritul, fierăritul și silvicultura. Pentru fiecare dintre aceste pasiuni, bârgăuanul a investit tot ce a avut mai bun.
„Mi-a plăcut să învăț orice meserie. Încă de tânăr mi-am dorit să am eu tot ce-mi trebuie acasă, să nu merg să cer la nimeni. Am lucrat pentru orice și am prețuit tot ce am dobândit, iar Dumnezeu m-a răsplătit…”
După ce a terminat armata, sfătuit și de părinți, acesta a învățat o parte din arta cojocăritului de la unul dintre mentorii săi, Nicolae Bacea, care este tot de pe Valea Bârgăului.
„Mi-a arătat o parte din pașii pe care îi urma el, dar nu și esența. Atunci, să știi broda și face cojoace era rar, automat o meserie foarte căutată. Era normal ca și domnul Nicolae să fie mai rezervat în detalii.”
De la cojoace la… fierărie și înapoi la cojoace!
Polivalent, Gheorghe Cobuț a descoperit inclusiv secretele fierăriei, după ce un fierar din sat l-a chemat să-l ajute și să-l învețe meserie.
„La început am fost mai reticent, i-am spus că sunt proaspăt însurat și am nevoie de bani „serioși” pentru a întreține familia. Acesta mi-a propus să merg că-mi dă 60 de lei pe zi. Eu am negociat, am ajuns la suma de 80 de lei. Era puțin pentru cât munceam. Stăteam de dimineață de la șase, până seara la opt în făurie.
După ce am prins și de la el meserie, am venit acasă, mi-am construit un spațiu și am început să-mi fiu propriul șef. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am făcut și făuria mea.”
După ani de zile petrecuți în făurie, punând suflet și pasiune în tot ce ieșea din mâna lui, o boală nemiloasă l-a oprit. „Mă tot durea stomacul… Când m-am dus la medic, după mai multe consulații, m-am trezit cu groaznicul diagnostic de cancer la stomac. Nu se știe sigur dacă din cauza anilor petrecuți în făurie, dar fiind un mediu foarte toxic, doctorii pe asta pun baza. Cel de Sus m-a ajutat și am trecut și peste acest impas cu bine.”
I-a fost recomandat să renunțe la fierărit. Așa că, văzându-se în fața faptului împlinit, a revenit la mentorul său, Nicolae Bacea, unde a învățat din nou baza meseriei de cojocar. Ajutat de acesta, Gheorghe a devenit cojocar în adevăratul sens al cuvântului.
„M-a învățat iarăși, dar de data aceasta mult mai complex, iar eu m-am apucat serios de meserie. De atunci, nu trece o zi fără să nu lucrez ceva. Lucrez noaptea, atunci îmi place cel mai mult că nu mă deranjează nimeni. Dorm câte patru-cinci ore, apoi mă trezesc foarte odihnit și pregătit de o nouă zi. E multă muncă la tot ce iese din mâna mea, dar iubind procesul atât de mult, nu m-aș putea plânge vreodată.”
Fiecare cojoc are un modelul unic, iar pe fiecare scrie numele său și anul în care l-a creat. Și totuși, de unde atâta inspirație pentru fiecare model?
„De exemplu, dacă văd un model pe alt cojoc, mă inspir de la acela. Mi-am făcut singur foarte multe șabloane de inspirație. La ele am lucrat cel mai mult. Necesită multă muncă să decupezi exact modelul propus. Iar mai apoi când îl desenezi pe cojoc, dacă nu iese bine trebuie șters și din nou desenat. E o muncă foarte migăloasă. Dar știți care e satisfacția cea mai mare? Când văd la biserică sau în poze oameni îmbrăcați în creațiile mele. Știu ca rămâne ceva de mine. Ceva care poate fi transmis din generații în generații. Și poate..când generațiile viitoare le vor purta, își vor aminti de noi, rădăcinile lor.”
Acesta este încrezător și fericit că tot ceea ce el știe despre cojocărit, va putea transmite mai departe, tot în familie. „Unul dintre nepoți a zis că vrea să învețe meserie de la mine și să-mi ducă munca mai departe. Doamne ajută să putem realiza și acest lucru, să nu se piardă tot ceea ce știu…”
