În fiecare an, de Sfântul Gheorghe, locuitorii de pe Valea Bârgăului își înfrumusețează porțile cu bucăți de pământ din care crește iarbă sau flori (glii, cum le spun bârgăuanii). Cine doarme în ziua de Sfântul Gheorghe, va dormi tot anul, iar cine este urzicat – va fi mai ager, mai harnic și mai sănătos întreaga vară.
Prăznuit în fiecare an pe 23 aprilie, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință este unul dintre cei mai importanți și iubiți sfinți ai poporului român fiind cunoscut, în tradiția populară și ca Sân-George sau Sângeorz – patronul naturii înverzite, al vegetației, al vitelor și al oilor. În tradiția populară se crede că între Sân-George și Sâmedru (Sfântul Dumitru, prăznuit pe 26 octombrie) există o înțelegere cosmică. Se spune că atunci când broaștele cântă pentru prima oară, Sân-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii către viață.
În unele zone, în ziua de Sfântul Gheorghe, bărbații își împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților, ferestrele, ușile și grajdurile, dar și mormintele neamurilor, pentru a le feri de forțe malefice. Aceste ramuri se păstrau ca leacuri împotriva diverselor boli și se dădeau hrană animalelor pentru a le feri de duhurile rele.
Pentru a-l prăznui cum se cuvine pe Sfântul Gheorghe – bârgăuanii scot bucăți de pământ, cu tot cu iarba sau florile care cresc deasupra, și le aranjează frumos în vârful porților sau pe gardurile caselor. Ele se țin acolo din ziua Sfântului Gheorghe până când se usucă verdeața. „Așa se obișnuiește din moși-strămoși, de când eram mici copii, mama punea de Sângeorz glii la poartă. Așa este bine să faci ca să ai parte de un an bogat” cred localnicii pentru care gliile sunt simbolul fertilității și al belșugului, dar și un vestitor al primăverii. Locuitorii de pe Valea Bârgăului sunt convinși că anul va fi unul bogat pentru cei pe care Sfântul Gheorghe îi găsește cu glii la poartă.
În Bucovina, Maramureș și Ardeal se mai practică, pe alocuri, Focul Viu – aprins de flăcăi, în gospodăriile din sat sau pe pășuni. Ca să-l aprindă, ei nu aveau voie să folosească deloc chibrituri, ci doar lemn și iască, iar când fumul începea să se ridice, oamenii îl direcționau către animale pentru a le apăra de strigoi și a le feri de boli. Apoi, tinerii si copiii săreau peste foc pentru a fi feriți de rele și necazuri peste an.
Tot de Sfântul Gheorghe, feciorii pleacă să caute Iarba fiarelor – planta miraculoasă care deschide orice lacăt. În ajun, flăcăii puneau într-o dumbravă, într-un loc ascuns, o găleată cu apă. Apoi, la răsăritul soarelui, în ziua de Sfântul Gheorghe, se repezeau la găleată pentru a-i „citi” mesajul: dacă în găleată găseau iarbă verde, era semn că flăcăul se va însura curând cu fata care îi era dragă. Dacă găsea pământ, era semn rău: se credea că feciorul va muri curând. Fetele, în schimb, mergeau în pădure pentru a aduna mătrăgună sau năvalnic, pe care o atârnau sub streașină pentru a avea pețitori bogați…
Sfântul Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini şi a trăit în vremea împăratului Diocleţian (în secolul al IV-lea). Datorita vitejiei şi victoriilor sale, a ajuns conducător de armată.
În anul 303, împăratul Diocleţian a început lupta împotriva creştinilor: a dărâmat lăcaşuri de cult, a interzis adunările creştinilor, a ars cărţile sfinte, iar cei care refuzau să aducă jertfă zeilor erau ucişi. În faţa acestei situaţii, Sfântul Gheorghe nu s-a ferit să-şi mărturisească credinţa în Hristos, motiv pentru care a fost întemniţat. A fost supus unor chinuri îngrozitoare, a fost lovit cu suliţa, tras pe roată, îngropat în var, i-au fost puse lespezi de piatră pe piept, dar nicio tortură nu l-a făcut să renunţe la credinţa sa.
Cei prezenţi la aceste suferinţe, uimiți de faptul că Sfântul Gheorghe a rămas nevătămat şi că a înviat un mort, au renunţat la credinţa păgână şi au îmbrăţişat credinţa în Hristos. Minunea învierii celui mort a convins-o şi pe împărteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să treacă la creştinism.
Sfântul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a jerfi zeilor, dar aceste încercări au fost zadarnice. Pentru că nu şi-a lepadat credinţa în Hristos, Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare, în ziua de 23 aprilie 304, care a şi rămas de atunci zi de prăznuire.
Foto @ Arhivă
