Este momentul să ne oprim pentru o clipă privirile hămesite asupra acestui peisaj cu natură aparent moartă. A fost surprins chiar ieri, la colțul unui bloc cenușiu, aproape de centrul orașului. Ilustrează și el, dacă mai era nevoie de un exemplu suplimentar, putreziciunea și degradarea în care ne bălăcim. Sau poate, dimpotrivă: încățânarea unei ființe de a îmbrățișa cu orice preț….
Peisajul cu natură aproape moartă a fost surprins la câțiva pași de centrul orașului. Era cât pe-aci să fie trecut pentru totdeauna sub tăcere. Din fericire, un ochi vigilent l-a imortalizat la timp.
Ca să avem acum cu toții ocazia / onoarea / prilejul să-l admirăm cu atenție preț de un sfert de oră. Iar după ce îl vom fi observat cu răbdarea cuvenită, vom observa desigur și prostia sau încăpățânarea melcului din centru. Care insistă să îmbrățișeze roșia brăzdată de o cicatrice, aruncată cu scârbă la margine de drum. Aproape putrezită, ce mai.
Însă melcul, nătâng din fire cum îl știm, nu pare impresionat. Stă călare pe roșia prea coaptă, pesemne încercând din răsputeri îmbrățișarea finală…
Plicitisiți într-un final de peisajul mult prea static pentru ritmurile noastre frenetice – nu avem decât să ne amintim, în treacăt, și de cuvintele lui Salman Rushdie, distribuite ieri, în diferite variante. Care își închipuia, în naivitatea lui, că libertatea de exprimare ar trebui să cuprindă, la o adică, să îmbrățișeze inclusiv injuriile sau jignirile, înjurăturile sau cuvintele tăioase…
Poate în lumea melcilor… Că în lumea noastră – sigur nu.
Pentru că în lumea noastră suntem nevoiți să ripostăm imediat cu un block sau un delete. Noi nu avem timp de libertăți, răbdări prăjite sau îngăduințe.
Melcii n-au decât. Ei oricum nu pierd nimic.
Pe când noi – ohoho…!
Noi.