Am promis că mergem la concertul Hara și stăm doar 15 minute. Dar emoțiile și energia, copiii frumoși care țopăiau, se legănau îmbrățișați, dansau sau priveau cerul de pe gazon – au fost atât de molipsitoare încât am rămas până la sfârșit…
A fost ziua Colegiului „Liviu Rebreanu” ieri – de dimineața până seara, pentru unii dintre noi. A fost ziua în care ne-am amintit de profesorul Cindrea – stând pe bordură, sub plopii fără soț, citind Academia Cațavencu – flancat în dreapta și-n stânga de elevii lui din clasa de Mate Info – râzând în hohote molipsitoare…
Ziua în care ne-am amintit de Ivănescu și de orele de filosofie ale profesorului Mihai Cazacu – în grădina lui Gubesch. De profesoara Daniela Fulga, care ne povestea despre Stephane Lupasco – când nimeni în Bistrița nu știa cu ce se mănâncă Logica dinamică a contradictoriului…
Ziua în care ne-am amintit de Ada Milea – cântând tot pe bordură sub plopii fără soț doar pentru noi piese care urmau să fie primul ei album… Și de pauzele mari în care Iedu țopăia fericit și închipuind în aer utopice concerte rock…
Ziua în care ne-am amintit de pietenii de demult și de colegii din anii mai mari pe care îi admiram traversând ca niște uriași holurile zugrăvite în vopsea de ulei și treptele cariate…
Ziua în care ne-am amintit cum săptămâni întregi visam că explorăm podul colegiului – mereu ferecat…
Ziua în care am trecut în revistă inclusiv amintiri dinainte de 89 – pe când existau și terenurile de baschet asfaltate.
Pe când liceul era poreclit „Auschwitz”… Pe când unii profesori – în spiritul comunist al vremurilor – își tundeau elevii cu foarfeca, în fața clasei, iar alții îi controlau ca paznicii la intrare – să se asigure că există numere matricole pe haină și cordeluțe în cap… Ziua în care ne-am amintit de cei care au aruncat ghiozdanul pe geam – în semn de protest… Sau cei care au refuzat să cumpere revista obligatorie a școlii și s-au ales cu nota scăzută la purtare…
A fost și seara în care am admirat câteva zeci de elevi de clasa a IX-a și a X-a – dansând în curte îmbrățișați, fredonând imnul colegiului alături de muzicienii de la Hara…
Seara în care l-am văzut pe Andrei Dobrin prins în horă alături de primarul Gabriel Lazany… Seara în care toți cei din curtea Colegiului Liviu Rebreanu s-au molipsit de emoții, ca la o întâlnire de după 20 de ani.
Seara în care ne-am bucurat că din septembrie, câteva sute de copii vor face din nou cursuri între zidurile construite de sași în 1910. Zidurile care ne-au modelat pe noi în dimensiunea de acum. Și care pentru noi au devenit mai mult decât respectul scorțos pentru educație. Mai mult decât niște simple ziduri seculare.
O taină – o frăție aparte. Ca în poemul lui Dacian:
„îmi amintesc
bordura din curtea lui Liviu
unde tabla nu era joc,
era ritual
și zarul cădea ca o sentință –
(ca o taină nespusă între noi, ca o frație nedeclarată)
și atunci au apărut băieții
cu un tort furat de nuntă,
mare cât amintirea
Vocalu actorul nostru
care arăta ca
un fotbalist de divizia a patra din
Jelna —
crăcănat și glorios,
ținând tortul ca pe un trofeu
ne-am oprit din joc,
din furie,
din timp
și-am urcat cu toții pe dâmbul ăla din spatele internatului
unde iarba era groasă, moale, ca un covor țesut de râsete
și-am mâncat cu mâinile
cu gurile pline
și sufletul golit de gânduri
mușcam din tort
și visam:
că o să fim milionari
că o să fim liberi
că o să rămânem așa ”
