…sunt zile – precum ziua de azi – în care constatăm cu surprindere că cerul încă ni se prăbușește în brațe. Sau că încă pulsează în noi – spasmodic – tentația de a vă saluta respectuos cu un glonț în cap…
Nu e cazul să intrăm în panică. E doar o reverie de toamnă. Despre locul păsărilor, despre orașul medieval îngropat într-un cuib imens
despre cafeaua plină cu păsări
și cerul fără
despre cum ați tânjit una după alta suflet după suflet cuvânt după cuvânt
deget după deget atâta amar de vreme închipuind
și construind în minte cafeaua povestea senzația volumul cuboidului
catedrala triunghiul obtuz linia frântă cum v-ați simțit
de departe gândurile alunecând pe străzi sorbind praful de deasupra
cum v-ați cercetat culcușul cărarea pe sub gene
de departe simțind pipăind înțelesul
cum v-ați închipuit c-ar fi posibil dintr-o șoaptă
să vă dezbrăcați fără rușine să vă îmbrățișați
să vă absorbiți topind distanța în amețitoare posibilități
gârbovindu-vă peste măsură înnoind durerea pendulând spasmodic
în același gând
cum ați putut
totuși despre ceea ce nu putem vorbi vom râde
nebunește
la sfârșit