Duminica de Paști a început pe nesimțite cu noaptea-n cap – noaptea în care ne-am limpezit simțirile, tot încercând să ne închipuim cum pâlpâie „neapropiata lumină a Învierii”…

E duminica în care ne străduim să admirăm din nou ștergarul întins pe masă, păscuțele mici peste care sclipește oul dogmatic și ouăle cu frunze dezvelite de ciorap care nici în acest an nu și-au nimenit culoarea corespunzătoare. Au ieșit rozalii.

Și apa neîncepută cu bănuț din tradiția de demult a părinților se deșiră în șuvoaie subțiri și roșii… 

Dar cozonacul – măcar cozonacul a ieșit cât de cât impecabil…!

În ciuda micilor fisuri, admirăm totuși tradiția care șchioapătă…

Ignorăm oboseala și ne străduim să întrevedem dincolo de simboluri – cântecul de biruință.

E duminica în care cerurile după cuviință trebuie să se veselească. Și pământul să se bucure. Să sărbătorească toată lumea cea văzută și cea nevăzută. Pentru că a înviat Hristos, Veselia cea veșnică…