„Nu credeam că se poate întâmpla așa ceva. Chiar nu credeam… Să spun că sunt șocat? Să spun că mi-aș împacheta peștera și aș fugi cu ea în altă țară? Să spun că mă simt amputat, eviscerat, pus pe cruce, călcat în picioare?”, scria zilele trecute custodele Peșterii Izvorul Tăușoare, referindu-se la ordonanța de urgență care „desființează” rolul custozilor în ariile protejate…
Adoptată săptămâna trecută de Guvernul României, această ordonanță scoate din legislația de mediu noțiunea de custode al ariilor naturale protejate – ele urmând să fie administrate de Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). ONG-urile, primăriile, consiliile județene, universitățile, societățile comerciale și toți cei care au gestionat până acum aceste zone protejate nu vor mai avea atribuții în privința lor, indiferent cum și cât de bine și-au făcut treaba până acum „ONG-urile și activiștii de mediu critică dur eliminarea custozilor deoarece modificarea s-a făcut de urgență, fără consultare și acuză interese ascunse, custozii împiedicând de-a lungul timpului mai multe proiecte controversate în zonele protejate (hoteluri, exploatări miniere, drumuri, defrișări, proiecte imobiliare), pentru orice intervenție în aceste zone fiind nevoie de avizul lor. Aceștia mai semnalează că ANANP nu are capacitatea să gestioneze ariile naturale protejate, având un număr insuficient de angajați”, comentează cei de la Hotnews.
„Ordonanța care prevede „confiscarea” custodiilor ariilor protejate este, evident, un produs cu logică politică, una care transcende mult interesele de management ale peșterii…”, mai scrie Crin Triandafil Theodorescu, analizând detaliat consecințele acestei ordonanțe:
Normativul trântit de guvernul Dăncilă lasă Complexul Muzeal fără custodie, dar asta doar la modul declarativ. Preluarea efectivă a custodiei se va face la data „operaționalizării” unei structuri teritoriale a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate. Ce înseamnă asta? (Probabil) un soi de direcții județene pentru arii naturale, în subordinea agenției guvernamentale sus menționate. Asta înseamnă sedii județene, directori, mașini de teren, tehnică și suport IT, organigramă și, desigur, un vagon de bani. Punerea în funcțiune a unui asemenea sistem poate dura ani întregi, și între timp se pot întâmpla multe, mai ales că ordonanța nu are publicate normele de aplicare.
Unde suntem acum?
Aria protejată Peștera Tăușoare este îngrijită, protejată și promovată de Complexul Muzeal BN. Și asta nu doar de la data semnării convenției de custodie, ci din 1965, neîntrerupt. Așa s-a întâmplat, prin grație divină, că în acest județ Dumnezeu a trimis oameni care au înțeles că avem o datorie față de această peșteră, și această datorie nu poate fi lăsată în sarcina celor de la un București prea îndepărtat.
Am avut norocul, la Muzeu, să avem directori cu capul pe umeri, Marinescu Managerul, Prahase cel Subțire, Silvius Romanul, Chintăuan, „omul pietrelor”, Gavrilaș „Face Totul” – oameni care și-au asumat caracterul de instituție de cultură și știință al Muzeului. Cu trecerea anilor, progresiv, au început să apară roadele. (Să fie clar, eu nu am nici un merit. Eu sunt doar bagheta de la capătul palmei unor dirijori iscusiți. Să n-aud laude, că și așa mi-e rău.) Cel mai drag mi-e Gavrilaș, și nu pentru că mi-e director, n-am diplomă COR de lingușitor, cine mă cunoaște, mă știe. Mi-e drag pentru că e singurul director care s-a băgat în peșteră cu mine, s-a târât prin pietrișuri, a luat nisip în gură, a ascultat tot ce i-am explicat, a întrebat și a priceput ce fac eu acolo, pentru ce mă zbat! Și nu mi-a zis o dată „Nu”, chiar și când peștera mea i-a fost o povară pe buget și pe nervii oricum întinși ca o coardă de vioară.
Afilierea peșterii la rețeaua europeană Natura 2000 ne-a adus obligații grele. Împreună cu Consiliul Județean Bistrița-Năsăud am pus de-un parteneriat, cum pun unii de-o ordonanță. Și-am adus bani europeni, cu care am realizat ceva ce multe arii protejate mari, din țară, cu structuri de administrare proprii, parcuri naționale și naturale, care au specialiști angajați și rangeri, și mașini și telemetre, n-au reușit să facă: un plan de management după standarde europene, aprobat prin ordin de ministru (merci, Iulia Strugariu de la CJ, că te-ai bătut pentru acest ordin!).
Odată aprobat, ne-am suflecat mânecile de la salopeta de speolog și ne-am pus pe treabă. Ne aflăm în anul trei de implementare a planului de management, cu graficul de execuție îndeplinit, unele activități chiar în avans. În același timp, am implementat „la sânge” regulamentul ariilor protejate. Am mărit suprafața supraterană protejată la 190 de ha de pădure, de la 60 ha, prin ordin de ministru, hectare din care sunt interzise exploatările. Pădurea începe să se refacă, fenomenele de egutație din interiorul carstului au fost stopate. Am introdus o metodologie de vizitare restrictivă. Fauna de podea și acvatică se reface.
Am publicat materiale despre peșteră, am stabilit raporturi de colaborare cu instituții de cercetare, am împânzit peștera cu dataloggere de monitorizare a parametrilor fizici, am recoltat sute de mii de picături de apă de percolație (picătură cu picătură), în sute de ore de muncit în subteran, pentru analiza izotopilor. Am conservat habitatul liliecilor, și peștera a devenit al treilea sit de hibernare de chiroptere din România, exemplu de „bune practici” la forurile internaționale ale chiropterologilor. Am bătut școlile, pe baza protocoalelor de colaborare, vorbind neoprit de lilieci și peșteri și păduri și om și echilibru și frumos și urât și clorofile la ureche. Am „descărcat științific” peștera de toate valorile ei, am resectorizat-o și am reîncadrat-o în clasă de protecție A și B, și acum tocmai ce lucram la documentația în vederea deschiderii unei noi intrări în peșteră și a unei eventuale amenajări turistice a uneia dintre sălile ei!
Deci, judecând la rece, așa vulcanic și bizantin cum sunt, stăm foarte bine, deși nu stăm deloc. Suntem printre cei care trebuie felicitați, promovați, premiați și lăudați. În loc de asta, suntem îndepărtați, fără nici o noimă, fără nici o analiză a activității. Dacă asta nu e nedreptate, atunci nici Golgota nu e.
Să nu-mi fie ca o laudă, că, repet, nu de mine vorbim aici, ci de o instituție și de o atitudine a comunității: „Facem treabă bună!”
Ce este de făcut – dincolo de lehamitea și tristețea care te cuprind atunci când constați că politicul își bagă coada inclusiv în lucrurile care merg bine și în care nu ar avea ce să caute…? Ce rămâne de făcut când nu mai este nimic de făcut, vorba poetului de demult…?
