…de departe l-am văzut apropiindu-se, mai amenințător, mai feroce, mai încruntat decât de obicei – dar dintr-un fel de misterios instinct am înclinat capul. Un fel de salut. O jumătate de salut. Căci n-am mai îndrăznit să spunem și „bună ziua”…
A fost, în fapt, un salut ratat. Dar ni s-au încrucișat privirile. Iar vecinul antipatic ne-a privit îndelung, ușor uimit – no, te pomenești că i-au trecut nervii și acum ne și salutăm! păreau să urle privirile lui nedumerite…
Era un fel de vecin-dușman, mereu țâfnos, opac și mohorât, care iese la geam în maieu să urle la copiii prea gălăgioși, era vecinul antipatic pe care refuzam cu încăpățânare să-l salutăm…
Dar pe care, zilele trecute, dintr-un fel de inexplicabil impuls, am dat să-l salutăm… Fără să reușim…
Abia câțiva pași mai încolo ne-am oprit brusc din drum… Nici măcar să-ți saluți dușmanul n-ai fost în stare… Nici măcar atâta… Nici măcar un minim și mărunt gest precum un salut nu mai reușește să iasă dinăuntru – înafară…
Niciun post… Nici o curățenie… Nicio liniște de jur împrejur… Niciun merit… Ești pe ultima sută de metri… și e atât de târziu… Și simți acum pe pielea ta că într-o asemenea zdrențuită stare nu meriți niciun Paște…
Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa, zicea acum câțiva ani Julian Barnes, iar fratele lui, fost profesor de filosofie la Oxford și Sorbona a ridicat din umeri – „Siropos…” „Nu cred în Dumnezeu, și îmi pare atât de rău”, recunoștea un celebru compozitor rus, pe vremuri… Și încă… „Cred, Doamne… ajută necredinței mele…”, iar la rock FM izbucnește brusc melodia asta, cu Beth Hart – care strigă din răsputeri, simțind sfârșitul aproape, care știe că de unul singur nu are sens să parcurgi distanțele, care înțelege cum clipocește dragostea adânc în sânge… Și preferă mai bine orbirea, în locul sfârșitului…
Mai bine ai orbi – mai bine bine ai pune capăt drumului – decât să te preumbli pe drum fără Dumnezeu… mai bine ai muri decât să fii lipsit de îmbrățișarea lui caldă… mai bine ai orbi… știind prea bine că libertatea nu folosește la nimic pe un drum pustiu – mai bine ai admite că nu merită să te descurci singur – mai degrabă te-ai ruga pentru preoții care tac – mărunțind în cap fiecare păcat, reciclându-l în rugăciuni – încercând să să-l împartă pe Înviat ca pe o pâine caldă și frântă… până când – ce mai rămâne de împărțit…? L-ai dat tuturor și ție, ție ce ți-a mai rămas? Tu, ferfenițatule, tu încotro te duci…?!
[arve url=”https://www.youtube.com/embed/UEHwO_UEp7A” /]
Și abia târziu, pe ultima sută de metri, parcă de nicăieri izbucnesc și lacrimile…
Atât de simplu se petrec uneori minunile…
