Se vede cu ochiul liber, de îndată ce ridici privirile spre înălțimi. Se vede cu ochiul liber, pe câteva străzi din Bistrița, cum a încremenit timpul strâmb și nefiresc. Aproape deocheat. Sau necuviincios.
E suficient să dai o raită pe câteva străzi anume din Bistrița, ca să constați – cu uimire și spaimă – cât de strâmb a încremenit timpul în oraș. Cum a reușit, așa, de capul lui, să se prelingă în clipite înghețate, în aer.
Mai ales pe bulevardul Republicii, de pildă, unde am tresărit admirând minute întregi un țurțure prelins de pe creanga copacului, spre bulevard, fără să atingă deloc peretele clădirii. Înlemnit parcă în aer. Curbând ușor spre bulevard…
Dar și pe alte streșini se pot admira asemenea neobișnuite și ondulate încremeniri ale apei îngenuncheate de ger.
Este momentul straniu în care înțelegi că timpul se oprește cum are el chef. În ce poziție i se cășună. Fără să poți să-i faci absolut nimic. Fără să reușești să-l desdoi sau să-l netezești la loc… Eventual doar să te întrebi înspăimântat când îți va veni rândul: când se va desprinde în sărăcie să-ți despice mintea de tot…
Unde-i primarul fanfaron, să-și facă o poză doborându-l?