Sărbătoarea teatrului românesc de la Bistrița nu are niciun folos social. Este lamentabil cum organizatorii, oameni nu calculatoare, au rănit iremediabil alți oameni, în virtutea unor elemente de natură discriminatorie, afișată la vedere, cu tupeul venit dintr-un soi de nesimțire greu încercată doar la cârciumile unde scrie: ne rezervăn dreptul de a ne selecta clienții!

Am trăit cândva un sentiment memorabil la Teatrul Național din București. Era a nu știu câta reprezentație cu Ploșnița a lui Maiakovski. Un spectacol de mare anvergură în care Dem Rădulescu avea rolul principal.

Eram afară și încercam marea cu degetul: n-aveți un bilet în plus? N-avea nimeni, evident. Erau peste două sute de persoane pe scările Naționalului. Trecuseră mai mult de 15 minute de ora fixată a începerii piesei, dar nimeni nu-și pierdea nădejdea. Așteptam toți o minune, iar Dumnezeu care uneori în bunătatea lui vorbește prin oameni s-a transformat în actor. Chiar în doi. Mari actori. Dem Rădulescu și Gheorghe Dinică.

OAMENII aceia au ieșit pe scările Naționalului, îmbrăcați ca pentru scenă și ne-au invitat înăuntru!

-Haideți, oameni buni, intrați. Mai sunt locuri doar pe scări. Ne cerem scuze.

Emoția momentului nu poate fi descrisă în cuvinte, dar în ciuda acesteia fiecare om care intra lăsa într-un coș la intrare…o bancnotă albastră. Aia cu Bălcescu. Pentru bilet.

Naționalul s-a umplut până la refuz! Erau vremurile comunismului, iar lumea, în ciuda frustrărilor zilnice, iubea teatrul. Actorii, teatrul erau motive ale evadării din realitate în cultură. În frumos. În grație.

După Revoluție, în 1992, la teatrul Nottara, Horațiu Mălăele juca în Scapino. Îmbulzeală pe Magheru. Iese Horațiu Mălăele afară cu cinci minute înainte de începerea spectacolului.
– Maestre, vă rugăm, stăm și pe jos, și în picioare, doar să vă urmărim.
Răspunsul lui Mălăele a venit parcă din înaltul cerului, ca o solie a unui înger îndrăgostit de teatru:

– Bineînțeles! Poftiți!

Am ținut să aduc aminte cele două momente memorabile din istoria teatrului românesc, trăite de mine, ca spectator.

Într-un oraș în care teatrul este o iluzie, a cărui pânză este ruptă când și când de spectacole ce nu mai au loc pe la alții, într-un oraș în care cultura este deseori confundată cu dârla-dârla hai la joc, în urbea în care FiveGang și Ștefan Bănică sunt cadouri pentru cei mulți, Gala Uniter, un eveniment pentru promovarea teatrului românesc, este doar un spectacol de rochii, costume și vedetism, bineînțeles, pe covorul roșu.

Amplitudinea Galei Uniter, altădată un spectacol de o ținută ireproșabilă când trăia Caramitru, s-a transformat la Bistrița într-o mare deziluzie publică. Regizorul Radu Afrim a declarat că nici el n-a putut să-și bage… în Palatul Culturii, nu ceea ce vă imaginați, ci niște prieteni doctori, iar primarul Ioan Turc a făcut apel la spectatorii care vor sta afară să urmărească evenimentul pe ecrane să fie îmbrăcați ca de gală, să nu facem orașul de râs!

Asemenea declarații, corelate cu unele interdicții pentru presa locală, că doar aia națională are mai multe…merite, naște o distanță de necrezut între actori și spectatori, între admiratori și idoli.

Există în Bistrița o școală de teatru și film pentru elevi, dar nici Turc, nici Radu Afrim nu s-au gândit ce ar fi însemnat pentru acei copii să-și vadă live idolii.

Protipendada Bistriței nu este ca la București să nu încapă pe Calea Victoriei. Cea de aici încape într-o cârciumă medie cu botez în program.

Nu „lumea bună” face o bună reclamă teatrului, ci spectatorii simpli. Oamenii obișnuiți. Nu s-a schimbat nimic de pe vremea amfiteatrelor din Grecia Antică, trecând prin Shakespeare și până acum.

Actorul este cel care spune pe dinafară ce alții simt pe dinăuntru, spunea Tudor Mușatescu.
Ce să simtă primarul Turc si ceilalți organizatori pe dinăuntru? Fala!

Iar dacă la sărbătoarea teatrului românesc este vorba de fală, de lipsa interumanului, de transformarea actorilor în statui și miraje de neatins, atunci UNITER a dat chix. Și indiferent dacă a fost transmisă de TVR să vadă toată țara, aceeași țară ar trebui să știe că la Bistrița nu există teatru, ci teatru absurd.

Iar UNITER a devenit PUNITER. Adică ăla care pedepsește!

P.S. Mi-e dor de Ploșnița. Dar s-au înmulțit gândacii de bucătărie.