Uneori, relațiile toxice sunt ca o pânză de păianjen. Pare ceva delicat, inofensiv, poate chiar frumos, mai ales când o surprinzi într-o lumină blândă. Dar, pe nesimțite, firele devin tot mai multe, tot mai strânse. Și, înainte să-ți dai seama, ești prins, ca un fluture care descoperă că aripile i-au fost prinse, iar zborul i-a fost frânt.

La început, poate că partenerul părea blând, atent, chiar seducător. Însă, pe măsură ce timpul a trecut, micile observații s-au transformat în cuvinte grele, tăioase. Grija care părea sinceră s-a transformat în control. Momentele de iubire intensă s-au amestecat cu perioade de distanțare sau furie. Iar tu ai început să te întrebi dacă nu cumva problema e la tine.

Rămânem în relații care ne fac rău nu din slăbiciune, ci dintr-o combinație profund umană de frică și speranță. Frica ne șoptește: „Dacă pleci, vei fi singur(ă). Nimeni altcineva nu te va iubi.” Iar speranța adaugă: „Poate se va schimba. Poate va fi ca înainte.” În acest joc între frică și speranță, accepți tot mai multe compromisuri, iar pe parcurs, începi să pierzi din ce în ce mai mult din cine ești tu.

Adesea, rădăcina e mai veche decât relația însăși. În literatura de specialitate găsim studii peste studii despre „copilul rănit” care continuă să caute în relații ceea ce n-a primit niciodată în copilărie: siguranță, iubire necondiționată, acceptare. Dar când nu știi cum arată aceste lucruri, te trezești confundând controlul cu grija sau acceptând respingerea, crezând că „așa e iubirea”. E ca și cum, în loc să alegi cine să-ți fie aproape, ai lăsa rana să decidă pentru tine. Și rana te duce acolo unde durerea îi este familiară.

Ai observat că te întorci, din nou și din nou, la aceleași tipare, chiar dacă știi că nu-ți fac bine? Un alt fir din pânză care te ține este obișnuința.

Relațiile toxice nu devin toxice dintr-o dată. În ele, negativitatea se strecoară încet, dar cu o forță aproape hipnotică. Devii atât de obișnuit cu conflictul sau cu respingerea, încât începi să o consideri o parte inevitabilă a iubirii. Și, treptat, ajungi să te simți dependent de acele momente rare de afecțiune, ca și cum ai fi incapabil să trăiești fără ele, chiar dacă știi că prețul pentru ele e prea scump.

Și mai e acel gol care te sperie mai mult decât durerea. Dacă pleci, cu ce rămâi? Este o întrebare care te paralizează, iar astfel preferi să rămâi agățat de firul subțire, decât să te confrunți cu golul absenței sale. Psihologii numesc acest mecanism aversiunea față de schimbare: frica de ce ar putea urma este mai puternică decât dorința de a scăpa. Și nu e de mirare căci teama nu este un simplu cuvânt. Este o emoție puternică ce capătă forme și texturi: se transformă într-o apăsare rece ca metalul, care îți strânge pieptul, sau într-o flacără care arde, tăindu-ți răsuflarea. Este acea umbră care se strecoară în spatele fiecărei scuze pe care o spui – „Nu am timp acum”, „Poate după ce…”, „Atunci când…”

Nu e ușor să pleci, și nimeni nu ar trebui să te judece dacă totuși alegi asta. Nu ai nevoie de aprobarea nimănui pentru a înflori. Ai nevoie de propria ta iubire.

Pentru că nu doar iubirea pentru partener ne leagă de relațiile toxice. Uneori, e chiar lipsa iubirii pentru noi înșine. Astfel, rămânem prinși într-un cerc al speranței, al schimbării promise, al propriilor noastre amăgiri. Ne spunem că „dacă aș face lucrurile altfel, poate totul va fi bine.” Dar, de multe ori, schimbarea pe care o așteptăm de la ceilalți nu vine niciodată.

Relațiile toxice au o capacitate ciudată de a distorsiona oglinda în care te privești. Începi să te vezi mic, lipsit de valoare, prins într-o poveste în care tu ești mereu cel care greșește. Și când nu te vezi clar, cum ai putea găsi curajul să ieși?

Dar imaginează-ți pentru o clipă că fluturele mai are o șansă. Că firul e fragil, iar aripile sale nu sunt zdrobite, doar temporar amorțite. Ce-ar fi dacă el ar descoperi că poate să se elibereze?

Cum ai putea să te eliberezi din această capcană?

Adevărul este că nu există un răspuns universal, pentru că fiecare pânză care te ține este unică. Însă, te pot invita să faci un prim pas înainte și să-ți pui câteva întrebări esențiale:

– Acceptă și recunoaște situația în care te afli, fără judecată. Creează-ți un spațiu al tău: fie că scrii în jurnal, că vorbești cu un psiholog sau că te sprijini pe cei dragi.

– Întreabă-te, sincer:

• • Când am simțit ultima oară liniște în această relație?

  • Dacă aș renunța la frică, ce ar fi cu adevărat important pentru mine acum?

  • Ce parte din mine rămâne, de fapt, în această relație: rana sau dorința mea de a fi fericit(ă)?

  • Cum ar arăta iubirea, dacă n-ar durea?

  • Cât de des mă simt neînțeles/ă sau ignorat/ă de către partenerul meu?

  • Cât de mult îmi influențează această relație starea de sănătate sau echilibrul meu emoțional?

  • Cât de mult sunt influențat(ă) de frica de singurătate sau de teama de a face o schimbare?

  • Ce i-aș spune celui mai bun prieten dacă s-ar afla în aceeași situație?

Nu e ușor să te desprinzi dintr-o pânză de păianjen. Dar uneori, e suficient să te apropii puțin de lumină ca să vezi că nu este atât de puternică pe cât credeai. Iar tu ești mult mai puternic/ă decât ai impresia acum.

Până la urmă, adevărul doare, dar și eliberează. Ești gata să-l privești în față?

Alexandrina Rînziș,

psiholog clinician și consilier în dezvoltare personală.

Foto @ Freepik.com