Mănânci un sac de sare cu un om și tot nu-l cunoști, spune o vorbă veche, care, la prima vedere, pare să ne invite să consumăm cât mai multă sare. Însă sensul ei real este cu totul altul.
Sarea se pune în mâncare doar atât cât poți prinde între degete. Iar un sac întreg se termină abia în zeci de ani. Proverbul ne sugerează, astfel că, de multe ori, chiar dacă ai împărțit un sac de sare cu cineva de-a lungul anilor, tot nu-l cunoști cu adevărat.
Sufletul unui om este fluid și mereu adaptabil la împrejurări. De aceea cunoașterea celuilalt rămâne o aventură. Aristotel însuși a transformat „alteritatea” într-o categorie filozofică, subliniind că „celălalt” poate fi o cale spre cer, spre cunoașterea absolutului.
Poate tocmai de aceea, această sarcină este atât de dificilă. Și mulți dintre cei care au împărțit un sac de sare cu cineva au ajuns la concluzia că misiunea lor a fost sortită eșecului.
Cunoașterea completă a unui om pare imposibilă, iar surprizele oferite pot fi neplăcute sau plăcute.
Caracterul – un fel de coloană vertebrală a sufletului – începe să se contureze devreme, în copilărie. Atunci se dezvăluie dacă un om este milos sau egoist, generos sau hulpav, preocupat de cunoaștere sau de acțiune, dacă va rămâne aproape de casă sau va fi fiul rătăcitor.
Însă, dincolo de caracter, există personalitatea – o „mască”, așa cum sugerează etimologia cuvântului „persona”. În jurul vârstei de douăzeci de ani, când personalitatea este închegată, omul devine un adevărat „cuier” pe care își agață nenumărate măști. Ceea ce face ca el să fie imprevizibil pentru restul vieții și să ofere surprize, indiferent câtă sare ai împărțit cu el la masă.
Dacă cunoașterea rămâne o miză greu de atins, iubirea devine o alternative caldă. Așa că, încheind această peregrinare prin lumea gândului, ne putem întoarce la versurile lui Lucian Blaga:
„A cunoaște înseamnă iarnă,
A iubi e primăvară.”
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea
