Nioka-așa am numit-o pe micuța  și cârlionțată, negresa care pentru doi ani de zile a locuit în România. Aici, în satul bunicilor din partea mamei ei, în satul Bicăi, căci așa o striga ea pe bunica.

S-a întors atunci din frumoasa America pentru a locui o vreme aici. Atât cât să învețe limba română, să o rostească stâlcit și dulce, într-un amestec de americană, cu accent interesant pus: să umble desculță prin iarba udă, dimineață, fără frica de furnici  sau insectele ce o puteau mușca, să se joace cu măgărușul Donky- ce păștea în grădina casei lor și pe care îl hrănea,  vârându-i mâna  până la cot, în gura animalului. Nici animalul nu o mușca, nici ea nu avea teama că ar putea-o face.

A învățat Nioka noastră să iubească  grădinița și pe doamna ei educatoare, să-i greșească numele, voit, confundându-l cu cel din desenele ce le urmărea: madam Gazelle. Să iubescă copiii, să le ofere jucarii și lucruri, dar mai ales, parte din suflețelul ei. Nu-i plăceau absențele și nici vacanțele. Îi plăcea gradinița. Era o lume nouă.

A adunat în minte atât de multe…n-au cum să se șteargă veodată. Amintiri frumoase, curate și dulci. Ale anilor când mergea spre grădi, de mână cu băiețelul din vecini, care o îngrijea ca un om matur, urmărind-o în fiecare clipă, în grădiniță. Era protejata lui, căci el o aducea de mânuță până la ușa sălii, deși era mai micuț decât ea. Erau vecini și se jucau împreună. Comunicarea între ei și ceilalți copii din vecini a spart toate barierele necunoscutului. Cum? Mâncând împreună și împărțind, atâtea dulciuri, altele decât cele pe care le găseau aici, de la magazinul din sat…

Bica îi supraveghea și le înlesnea înțelegerea. A contat mult, totul.

Mai ales, felul în care copiii școlii au primit-o, deschizând brațele sufletului lor, în timpul  serbării de la începutul anului școlar. Cine o putea ține pe Nioka departe de muzică și dans, de spectacol? Nu conta că ea e mai mică și nu învăța încă aici…

Din brațele Bicăi a ajuns între copii, direct, dansând și imitând mișcarea pe ritm, ca și cum ar fi fost prezentă la toate repetițiile făcute.

Doar cârlionții negri și statura mică a dansatoarei era urmărită. Urmărită și aplaudată. A fost, de fapt un mod de a se prezenta singură, apaudată la scenă deschisă.

• – Doamnă, fetița aceasta de culoare va învăța aici, la școala noastră? Ea seamănă cu Nioka, doamnă. Cea cu pielea ciocolatie, de care ne-ați citit…
• – Da, va învăța aici, dacă vor rămâne mai mult timp. Și o vom iubi, și o vom ajuta să ne cunoască. Nu o cheamă Nioka, dar seamănă cu ea și o veți iubi mult, ca pe fetița din poveste, cea care și-a salvat frații de la moarte, ducându-i pe oamenii stăpânului plantației în  junglă, spre  culcușul leoaicei. Știa că altfel, vor fi și ei uciși, precum tatăl lor.

Doamna le citise povestea atunci, cu doua zile înainte de sosirea fetiței.

Nu poate uita nicicând, prima ei îmbrățișare, în poarta casei, seara. Avea un fel de ,,lipici dulce, sincer și de inconfundat. Avea gust de bomboană al cărei gust îți persista multă vreme.

Copiii i-au zis la început Nioka. Era de fapt, numele fetiței din povestea ce le-o citise doamna învățătoare, de curând. Ei știau  asta, dar o iubeau mult pe fetița-personaj și o asemănau la înfățișare cu cea din curtea școlii.

De toate acestea  și de explicațiile doamnei lor învățătoare, că familia Niokăi este una învățată, că este chiar rudă cu doamna, i-a făcut să o îndrăgească și mai mult. Era așa de prietenoasă!

Nici acum, departe de ei, nu le-a uitat numele. Îi sună și își povestesc  amintiri dragi sau întreaba despre alții. Nu-i poate uita…. De unii mai are grijă și acum, de acolo, de departe. La Crăciun le trimite cadouri. Așa cum făcea în fiecare zi cu fetița din grupa ei. Îi aducea sandwich-ul proaspăt.

Mămica ei era prima care se angaja la activități de sprijinire a grădiniței.

Dar, Nioka s-a  întors în țara în care își aveau serviciul părinții ei.

A plecat ducând în suflețelul ei atâtea amintiri frumoase! Iar când o încearca dorul de țara Bicăi, suna la telefon. Nu uita de ziua de naștere a lui Madame Gazelle. ,,La mulți ani, madame Gazelle! Te iubesc!’’

Acum are o altă învățătoare, îi spune ,,tichear’’. Nu seamănă cu doamna ei, dar ce să facă? Și colegii sunt de aceeași vârstă cu ea, dar vorbesc altă limbă. O cunoaște și ea. O va rosti amestecat o vreme, apoi o va uita pe cea din țara Bicăi. O va vorbi doar acasă, cu Bica si mama ei. La început îi va fi mai greu, apoi…

Apoi, totul a devenit ușor. Nioka ieșea în evidență mereu: prin inteligență, implicare, bună educație, sensibilitate și mai ales, maturitate. Strălucea. Știa bine cât știe și nimeni nu o întrecea.

Au avut de pregătit pentru azi o activitate interdisciplinară cu accent pe multiculturalitate. Era explicabilă alegerea temei, pentru că în clasa ei sunt  copii din întreaga lume. Au bunici și în Europa, și în Africa, Asia, Australia, în Suedia sau în America. De peste tot, aproape.

Acum e puțin nedumerită. Nu știe cum să înțeleagă…

• – Bica, te rog să mă ajuți!Trebuie să duc la școală ceva specific României. Mă bucur că ești aici și o să mă ajuți! Vrei?
• – Desigur, draga mea!

Știa Bica un magazin în oraș în care se vând doar produse românești. A văzut acolo gustoasa Eugenia, un produs mult îndrăgit de copii și negăsit în alte locuri. A cumpărat Bica atâtea câte i-au trebuit. A mai găsit și caramele, cu gust de lapte. Românești.

Și-a amintit de costumul popular românesc, primit în dar, la plecare. Îi mai era bun. L-a îmbrăcat cu drag, s-a privit apoi în oglindă. Năframa roșie și a legat-o la spate. Doar cârlionții negri ieșeau pe la urechi.  Costumul îi amintea de frumoasele  serbări organizate la grădiniță.

Grădinița-ce cuvânt frumos! Cu copii-flori și flori-copii.

Bica avea și niște stegulețe mici, roșu-galben și albastru. Era drapelul. Mai avea și o hartă mărită a României.

Le-a așezat pe masa lungă, nu prea înaltă, acoperită cu o pânză roșie  iar Nioka s-a așezat în dreptul ,,insemnelor’’. Ce frumos le-a prezentat! În engleza lor…  spunea ceva despre fiecare obiect, apoi și-a prezentat costumul popular. Era unică și ieșea în evidență.

La un moment dat, învățătoarea surprinsă de atenția mărită a copiilor, a înterupt-o pe Nioka și i-a întrebat:

• – Voi știți unde este România, pe glob?

Aceasta este harta mărită  a țării unde s-a născut mama… Deborei. Sau a Adrianei, sau a Mariei, sau…orice alt nume.

Acum, fetița avea numele ei, căci putea să aibă orice nume. Aici va rămâne Nioka, Nioka a lor, frumoasă și deosebită.

În clipa când copiii aud întrebarea, încearcă să găsească cu privirea, țara de pe glob de unde vine Debora. Harta… Globul…Tricolorul… Dar…nu, nu o pot pot găsi. Renunță. Doamna le dă voie să vină mai aproape. Se servesc cu Eugenia și caramele cu lapte.

Caută pe glob o țară de forma hărții. Încearcă să ghicească. Nu, nici așa…Doamna încearcă și ea să-I ajute pe băiețelul care pusese degetul  pe hartă. Ca el, mulți…dar… nu găsesc România! Cum?

• – Mai jos, copii! Mai jos!E o țară mică, mică, dar frumoasă! Nu e cât cea de pe hartă! Căutați! Aproape de o mare…

În clipa aceea, unul dintre copii se apleacă, ajunge cu degetul pe piciorul Gobului pământesc, coboară, ajunge pe fața de masă, o ridică … ,,Mai jos!’’Unde?

Caută Romania. Unde?

Un hohot de râs străbate încăperea, doamna se ridică și indică România pe glob. Mică, ascunsă parcă între alte țări, dar nicidecum la fel, prin bogăție și insemne.

Un alt copil, urmărind atent harta, completează, uitându-se înspre Debora:

• – Aproape de… Rusia, de …Ucraina…!

O tăcere se lasă grea, transformând toată veselia de mai devreme într-o liniște adâncă. Gândul le fuge la război, atât cât pot ei să înțeleagă. Destul însă. Doar Nioka nu mai adaugă nimic. Privește și tace, cu aceeași maturitate din totdeauna.

Se gândește la multe…

Nioka noastră, Debora lor…privește, visează, speră…  

Nadia Urian