„Bine ai făcut că ai mai vinit pe la noi, doamnă! Mi-am mai amintit o poveste, din vremea cân’ eram holtei și nu avem atâta minte, câtă am amu’. Ascultă, ori scrie, ori fă ce-i ști ‘mneata!
La vrâsta de 19 ani am mărs la Cluj, să-mi ieu cizme de pcele, pălărie răsucită ca ciuperca și pantaloni-priceoși – de la Cluj. Era o piață de oameni-hostezeni, așe le spuneu, care erau și băștinași din Cluj și angajau oameni la lucru. Ș-o vinit și ne-o dus pe mai mulți tineri de la noi din sat.
Pe mine m-o cemat un hostezan care ave doi cai, om gospodar, căra nisip de la Someșul Mic, la oameni care făceau fundație și aveau de tencuit, balast și nisip – și am lucrat și cu el vreo trei zile. Am lopătat la nisip, apoi două zile am cărat fân, că avea loc lângă Fabrica de cărămidă din Cluj. Făceam numa’ două drumuri pe zi. Am mai lucrat încă o săptămână la el, unde o avut omu’ comandă.
Domnu’ aesta avea un fecior, avea posibilități, învăța la liceu. De-odată cu mine. S-o împretinit cu mine, dacă am lucrat atâta vreme la el. Acolo era un obicei. Se fac baluri. Căsătoriții, separat, tinerii, separat. Balu’ acela se numea vergel. Feciorii aduc vin și fetele prăjituri și mâncăruri. La ora unu se punea masa – noaptea. Dar vergelu-i până dimineața.
Băiatul o venit cu încă un băiat-cizeș – adică o băgat muzicant. El era cu invitațiile speciale, că erau pregătiți.
Invitațiile erau tăt un băiet ș-o fată.
Câți băieți, atâtea fete-o cemat. Și eu am fost invitat. Fără invitație nu puteai intra acolo. Mi-o adus şî mie o fată să am cu cine dansa. Și băiatul mi-o adus și mie vin, să pot să pun la masă. Era o masă lungă, pe mijlocul căminului, două bănci, de-a lungul, de-o parte și de alta. De-o parte fetele, de alta băieții. În dreptul fiecărei fete stătea băietul. O – nceput jocul mai devreme, până o-nceput masa. Valsul l-am dansat și eu. Dar Samba, cu zig-zaguri- nu am știut. Toți o dansat. Numa o fată o rămas de-o parte că n-o știut dansa. Tangău – încă am știut. Dar la zig-zag, nu am știut. M-am apropciet de ea și m-o întrebat:
– Sunteți de aici, din Cluj?
N-am zâs că-s din sat, am zâs că-s din Gherla, să gândească că-s fecior de oraș și că am un unceș care mă bagă să lucru aici. Jocurile s-o mai scimbat. Era obiceiu’ că dacă vine fecioru’ și se-apleacă, obligator, fata mere să danseze cu el. Altfel, iese scandal.
Dac-am văzut obiceiul, am făcut și eu la fel. Așa că nu am jucat numa’ cu fata asta. Tata m-o întrebat cum o ceamă și eu am întrebat-o pe ea.
Mi-o răspuns că… Elvira.
– Naționalitatea?
– Eu îs evreioaică.
– Mulțumesc de cunoștință! Sărut-mâna!
O fost foarte bine până la ora 12. Atunci se pregăteau, ca la unu să cie masa.
Era o cămară într-un colț, unde o dus mâncarea. Ultimii cinci nu o mai încăput să pună mâncarea. O adus de acasă, că acolo o lăsat-o.
O zis Elvira:
– Auzi, domnișoru’, să vii să vezi unde stăm! Noi stăm la etaju 1, scara 1, la bloc. strada Cucita, nr.90.
Și-am mers, pe la Teatrul Național. M-am dus cu fata. O deschis poarta, o băgat mâna după șoș să descidă poarta. Cum să nu descidă? Avea poartă mare, de cer, cu țepe, ca săgeata. Ș-am intrat, ne-am suit pe scări, la etaj.
– Noi avem aici trei camere ș-o baie. Tata și mama îs pe stânga, eu îs pe dreapta. Trecem pe la mine, să nu-i deranjăm.
– Da, îi bine.
Am intrat acolo. În miljoc ave o masă de doisprezece persoane, lungă, cu spate de pcele. Când m-am pus am gândit că merge jos, că aveau arcuri. Eu nu am mai stat niciodată pe scaune de acelea.
Mi-o adus vișinată, că era la modă.
Numa’ vișinată, nu și vin, că nu am vrut.
Mi-o pus prăjitură. Mi-o spus că tata ei îi inginer și mama tăt ingineră.
– Stai liniștit aici, eu mă duc până la o pretină, că nu-i departe. Mă duc să îi spun să vină şi ea, să mergem laolaltă. Știu o scurtătură, printre blocuri.
O plecat. Buuun. Dac-o plecat, zice:
– Ca să nu vină cineva, încid ușa de la cămară.
Stau eu liniștit vreo zece minute… douazeci, treizeci minute. Mă uit la ceasul… cum bătea pe părete.
– Ce doamne? Ce mă fac?
Prăbălesc ușa. Ușa încisăăă. Cum să ies? Cum am auzât în film, m-am uitat să găsesc cearceafuri, să înod. Caut în dulap. Numa’ costume. Într-un dulap, găsesc ceva. Mi s-o parut că-s oase. Aşe mi s-o părut. Cât oi ci fost de beat, nu știu…
Ce experimente o făcut oamenii aeștia? Nu mai aveam răbdare. Mă duc la fereastră să văd cum să cobor. O văd pe fată, cu una ș-un fecior, barosan. M-am speriet că vin să mă omoare. Atâta puteam să mă gândesc atunci. Aud cum vin prin poartă, trec pe lângă baie. Vin.
Mă duc, stau lângă ușă și așa am făcut. Să pot ieși pe lângă țățâna ușii, când or descide, până să aprindă lumina.
S-o descis ușa ș-o zîs:
– Poftiți înăuntru!
Eu i-am lovit peste mână. De acolo. Fix în baie.
Acolo era o oglindă cât mine de mare. De frică, am gândit că acolo-i ușa. M-am lovit de ea, ea s-a spart și toate cioburile, de ciment, în baie. Ș-o sunat atâta de tare de s-o aprins toate becurile din apartament.
Eu om cipăit ș-am dat de ușă. Câte două trepte odată am sărit.
– Unde ești? M-o strigat. Doară nu eram prost să mă opresc.
Când am ajuns la parter, la ultimul colț de treaptă, era o bucată de cer, cu pantă, să-mi curăț papucii de noroi. Cum m-am dus cu viteză, am dat cu fluierul piciorului, am căzut, dar m-am rădicat repide.
Am ajuns la poartă, da poarta era încisă. Am sărit peste țepii din vârful porții, da m-am agățat, să-mi rup toate hainele de pe mine.
Apoi să vezi câtă fugă la mine… Pe străzi, prin oraș.
Mai dam de câte de-un paznic sau milițean. Atunci nu am mai fugit, să nu creadă că-s hoț. M-am dus direct la omul la care am lucrat, m-am suit în pod la omu’ cu fân, am dormit greu și m-am sculat dimineața. Verific. Hainele-mi erau rupte de cum am sărit.
Vine fecioru’ dimineața la mine și mă întreabă ce am pățit. Da, zic eu, alt bai am. Am rupt hainele, costumul. Mă tem că tata dumitale mi-o trage din bani, cum am muncit.
– Stai liniștit, ca-ți dau eu alt costum, că am mai multe.
Am mai lucrat trei zile și am terminat.
– Uite, deocamdată îi bine. Îți dau banii și poți pleca. Când te-oi mai găsi la piață, te-oi chema.
Da, ce bucuros am fost că am scăpat, doamnă! M-am dus direct la piață. De dimineață, cam pe la şapte, cum era vremea. Ș-o venit un domn de la noi, de prin satele noastre. O-ntrebat domnu’, care îi dulgher:
– Ia, fecioru acela!
Vine la mine și mă întreabă dacă cunosc dulgherie.
– Noi nu facem case, da’ ridicăm paviloane. Eu îs de la Circul Karoti. Înţelegi? Dacă nu ți-i frică și gândești, hai cu noi! La intrarea în Cluj, acolo la Vama, acolo avem linghișpirturi.
Și zice: Eu îți plătesc o sută lei la zi. În rest, douăzeci-treizeci.
Hostezenii rar dădeau patruzeci de lei.
– Hai cu mine!
Mă duc cu ei, acolo. Linghişpirul era rădicat, dar corturile, nu. Mai aveu patru oameni angajați. Eu eram cel mai tânăr și mai ușor. Două zile o durat până am făcut pavilioanele.
Separat, pavilionul pentru animale, separat pentru oameni. Am gătat pavilioanele. No, zice, uite avem aici o doamnă în vârstă, care trebe să margă în pensie.
Acolo, era o căsuță, un pavilion cu jucării. Dacă trăgeai cu pușca cu praef și nimereai, luai o sticlă de vin. Doamna o zis:
– Îți dau misiune, îți dau bomboane de țigarete, un leu bucata, și umbli printre lume și vinzi. Erau vreo treizeci-patruzeci de bomboane, în cutie. Trebuie să strig – „Bomboane de țigarete, cu un leu/ bucata, pentru bucuria copiilor și liniștea părinților!”
Pe urmă mergeam la Tir.
– Ie arma cu număru’ 7, că-s patru arme și ocește, dacă știi să tragi. Și te uiți la cătăramă și tragi unde-i rotund ca un ban, că merge acolo unde vrei. Și, zice, atragi lumea ca să tragă. Numa’ una câștigă și trei pcerd.
Mai trăgeam, se făcea că nu mă cunoaște, mai atrăgeam și pe alții, apoi mai vindeam bomboane. Trăgeam și câștigam. Ziceau oamenii:
– Dă-mi arma să trag și eu.
Da’ ei nu nimereau, că nu știau cum să tragă.
Asta a fost misiunea me. Doară nu-ți dă nimeni banii degeaba. Era o doamnă, pe un coridor, la intrare, pe coridor o masă și un scaun, de-acolo, doamna anunța că ce program urmează, ce se-ntâmplă și cât costă.
Doamna avea o mamă bolnavă, de loc din Cluj. Dacă era aici cu servici, mă ruga să transmit eu că ea pleacă la mama, să-i cumpere medicamente. Eu rămâneam în locu’ ei și transmiteam. Totdeauna îmi aducea câte o ciocolată că stăteam. No-nvățam ce să spun.
– Dragi spectatori și spectatoare, în ia-seară deschidem menajeria circului, circul Karolina. Cu diferite animale, tigrii, lei, maimuțe, elefanți din Africa Centrală. Deschidem partea întâia cu artiștii emeriți, laureați ai Premiului de Stat de la Varșovia. Cu cei doi comicărași ai Circului de Stat, Cavin, Lilae și Novac, oameni comici care făceau să râdă lumea de ei, comici – care tot voroveau – bancuri, lucruri de râs.
Ei, de la o vreme, după ce ducea apă, altul o vărsa, tot felul. Noroc, cel mai bătrân o zîs!
– Ia, ce-am pățit cu Mama-Mare, când am mers de prima dată la Mare. Mama-mare-i moartea ei / Cum îs toate din femei / Hop să ieie cățelul la mare. Ca să-i facă băi pe spate. Eu am zis lasă-l dracului de cățel acasă / că nu li-i duce la mare / să le pui la fete-n brațe ca să le pună păru’ pe moațe.
Mama-Mare s-o enervat ș-o zis:
– Mai bine te las pe tine, decât să nu duc cățelul cu mine / Ș-am plecat cu baba Cloanța / Către Mare, la Constanța.
Ș-am ajuns în Gara de Nord / Fuga la Baba, între vagoane. Că era să intre cu capu-ntre tampoane.
Și, acum vă spun la fiecare: Cine are soacră mare / Să o aducă la mine să-i facem băi pe spate…
*****
Trei luni de zile am lucrat la Circul de Stat din Cluj, doamnă…
Amu mi-am amintit depre pățaniile mele din tinerețe.
Atâta am tăt repetat povestea, să nu uit ceva, că toate le-am trăit demult, de multă vreme. Eram holtei pe-atunci.
Să mai vii pe la noi, doamnă, că mai știu povești. Ț-oi spune într- o zi, cum s-o făcut un Spiriduuuuș! Oi repeta, să nu uit ceva, că amu-s bătrân, doamnă! Hai, hai la noi în povești, când îi vre dumneata! Ni-i urât și greu, doamnă, că bătrânețea nu vine cu ceterași!
Foto – Ziarul tecucean
