Sunetul prelung al telefonului arăta ca cineva insistă să i se răspundă. Lucica lăsă lucrul din mână și răspunde:
– Aloooo! Cine-i? Nuța? Nu te-am auzit de nu știu când. Chiar m-am gândit la tine zilele astea. Vine Luminația…
– Daaa, de aia te-am sunat, să-mi spui când se ține, duminica sau luni? Vreau să vin neapărat…
– Iar vii cu ocazie? Nu ți-e frică, atâta distanță? Apoi, mai e și pandemia. Ai uitat?
– Nu am uitat, dar mie nu mi-e așa de frică de boala asta. Tu ai făcut Covid, Lucica?
– Daaa, Nuța! Să știi că în ziua în care mi s-a confirmat boala, eu am făcut cel mai greu drum din viața mea. Mult mai greu decât cel pe care vrei să-l faci tu acum. N-am să-l uit niciodată! Veci nu-l uit!
– Seriooos? Unde? Hai, povestește- mi! Te rog! N-am știut nimic… Ce ai simțit? Cum a fost?
– Cu câteva zile înainte, am simțit la serviciu un frison ciudat. Mi-am pus jerseul în spate, dar mă scuturau frigurile, într-o sală încălzită. Era prin martie, la o lună după vaccin.
Știu că omul de serviciu mi-a auzit vocea ușor răgușită, de sub mască și mi-a spus:
– Iooooi, sunteți răcităăă. Nu vi-i frică?
– Nuuu, am vaccinul făcut. La mine-i alergie, nu-i altceva…
Acasă, același lucru. Îmi curgea ușor nasul și mi s-a schimbat vocea. Răgușisem.
Nu înțelegeam și nici nu mă gândeam la boală, pentru că mă îmbrăcasem cu aceleași haine de casă ca și până atunci. Plus că mă invidiau cei din jur că făcusem deja rapelul (cu cei dintâi curajoși) când alții nici nu voiau să audă cuvântul vaccin. Când probezi totul pe pielea ta, nu ai chef de interpretări!
Așa că, a doua și a treia zi am luat paracetamol, căci febra nu persista. Seara urca până la 36 cu 9 și … punct. Totuși, i-am scris doctoriței un mesaj, să știe… În ziua următoare, pe la 21.30, măsurându-mi temperatura, crescuse. Era 37 cu 3 și mai urca. Am sunat doctorița și mi-a indicat și antibiotic, de a doua zi.
– Aveți ceva în casă?
– Augmentin.
– De mâine, luați!
– Iau din seara aceasta!
– Foarte bine! Să sperăm că nu este decât o laringită, doar sunteți vaccinată! Excludem orice altceva. Totuși, mâine vă aștept la dispensar, pe la amiază. Pregătesc și un test rapid. Vă aștept! Intrați în dispensar, va întâmpin eu…
– Bine, mulțumesc!
Tusea continuă și febra m-au făcut să intru sub plapumă mai devreme decât de obicei. În momentul în care m-am întins în pat am simțit o încleștare a toracelui, care mă ținea în gheare puternice. Nu am zis nimic. Dimineața, la 5 când să mă ridic din pat, aceeași încătușare. Mi-am strigat soțul.
– Acesta-i Covid! Îmi pare rău… asta e!
Nicicând nu l-am văzut mai speriat. S-a rezemat de perne, să poată să se dezmeticească. N-a mai putut zice nimic.
– Serviciul?
– N-am mai mers de doua zile. Am anunțat că nu este decât o răceală, că nu poate să fie altceva, pentru că sunt vaccinată. Dar este de bun simț să nu merg să le dau și altora necazul meu.
Mai bine să nu fiu crezută decât să îmi fac păcate… Nu?
Pe la amiază m-am pregătit de mers la dispensar. Luasem medicamentul a doua oară. Îl aveam în casă. Îmbrăcându- mă, mi-am dat seama că mirosul deodorantului nu-l mai simțeam. Gust aveam, miros nu. Doar că apa îmi era sărată. Am schimbat ceașca. Am băut dintr- alta. Același gust.
Nu-mi venea să ies din casă. Se apropia ora și trebuia să ajung la timp. Făcusem drumul acesta de atâtea ori cu copiii bolnavi, când erau mici. Acum, parcă nu-mi venea să pornesc. Parcurgeam cu mașina fiecare metru din asfalt, parcă milimetru cu milimetru.
Aș fi oprit timpul în loc. În clipele acelea, gândul mi-a fugit la bolnavii de cancer, la tratamentul greu, la diagnosticele acceptate, la ruptura din ei, la faptul că ai da orice și oricât, să nu fie vorba de tine, să fie totul o greșeală. Ooof!
– Bună ziua, d-na Lucica! zice doamna doctor. Poftiți! Haideți, intrați și luați loc.
Mă consultă, analizează gâtul, mă întreabă de una, de alta. Dar înainte de asta, doctorița se dezinfectează pe mâini cu un spirt sanitar mai strident mirositor, adică puturos. Ceva ce te făcea să întorci nasul, dacă îl simțeai. Dar eu nu am schițat nimic căci nu-l simțeam.
Doctorița a înțeles imediat.
– Știți ce? Facem testul. Haideți! Curaj! Aveți vaccinul… Nu poate să fie…
Mi-a recoltat corect. Cu calm. Privirea ei căuta ceva… Da… Un oftat din pieptul ei străbătu încăperea.
– Nuuuu, nu pot să cred! Priviți! Este Covid, doamnăăă! Îmi pare răuuu!
Privirea mea cerea insistent ceva. Era desprinsă de voință. Precum un copil mic ce vrea să scape de pedeapsă. Dar mama nu-l poate lua în brațe…
– Știți ce, puteți aștepta puțin în mașina, până vă scriu rețeta?
În momentul acela am realizat riscul la care s-a supus doctorița. Avea acasă copil mic. Asistentele, la fel. Toți așteptau afară, eu am intrat înăuntru.
– Desiguuur, mă scuzați! Îmi pare rău pentru dumneavoastră! V-am expus. Chiar cu echipament.
Nepoata mea este medic și înțeleg atât de bine lucrurile.
– Păi, înseamnă că vaccinul nu își face efectul și este degeaba să-l faci! spuse Nuța.
– Știi, draga mea, au mai zis și alții. Dar vreau să-ți spun că și pentru acel sprijin moral, încredere și speranța pe care ți-o dă vaccinul, amestecate toate, când simți că te prăbușești, că nu poți respira – și pentru atât merită făcut! De ce spun asta? Nu am fost și nu vreau sa fiu în postura acelui bolnav căruia i se agravează boala, azi vorbești cu el și mâine îi citești pe pagina de fb „Odihnă veșnică!”. Daaa… și mai spunea cineva că boala aceasta e mai parșivă decăt o curvă.
Fiecare face ce vrea! Ce simte!
– Așa, hai povestește-mi, mai departe. Ce ai făcut tu, Lucica?
– De acolo, din fața dispensarului, așteptând rețeta, am sunat-o pe mama. Cea mai mare grijă era cum să-i spun, căci nu o puteam minți. Îmi simte vocea. Trebuia să-i spun eu și să o fac așa cum trebuie. Să încerc să nu par tristă și deznădăjduită. Oricum, ce a urmat, nu a fost ușor…
Am sosit acasă. Atunci am realizat că nu am deloc miros. Mi-am făcut ordine în gânduri, mi-am pregătit tot ce aveam nevoie, de la termometru la aparat de măsurat saturația de oxigen, medicamentele, toate la îndemână.
În primele zile m-am luptat cu febra. Să nu o las să crească. Știam prea bine că o cunoștința de- a mea a refuzat să ia antibiotic, deși avea febra, i-a crescut temperatura și brusc i s-a agravat boala. Am așteptat o zi să-mi răspundă și când m-am uitat pe pagina ei, am citit regrete… Da, acesta este adevărul.
Febra, cât o aveam, îmi dădea starea de frig, continuu. Căldura din casă mă ajuta sa mă deshidratez, riscam să-mi scadă temperatura prea tare. Beam apă, dar nu multă o dată. Puțină și pe rând. Dar nu apa. Ceai, o zi, două.
Puțin dulce, apoi am realizat că făcusem o glicemie mare și riscam altceva. Apa îmi era sărată. Mi-am amintit atunci de compotul de pere pus pentru iarnă, cu suc natural de mere, fără zahăr deloc. Acela mi-a fost leacul. Mă hrăneam și îmi astâmpăram și setea.
Dar trebuia putere să pot lupta cu boala. Mă slăbea tot mai tare, deși saturația nu scădea sub 94. Niciodată. Nu puteam să mă ridic din pat, eram slăbită maxim și nu aveam putere să răspund la telefon. Doar prin mesaje comunicam și cu soțul meu, mutat în casă, la etaj. Singura persoană cu care vorbeam era mama, silindu-mă să par în putere.
Am surprins-o plângând, nu o dată. Am adormit înspre ziuă și nu am sunat-o la ora 7, ca de obicei. Plângea, așteptând telefonul.
– Săracii bătrâni! Pentru ei, noi suntem toata speranța.
– Nu știa cum să vină la mine, să mă îngrijească, știindu-mă singură. Cum s-o lași? O omoram, cu bună știință.
– Bine, bine, dar ce ai mâncat? Doar nu puteai găti!
– Știi ce am făcut? Am vorbit la Pensiune și în fiecare zi îmi punea în gard plasa cu mâncare. Era un fel de concediu, ce-i drept. Cu servire la pat. Dar unul forțat… Nici măcar până afară nu puteam ieși. Tusea nu mă mai chinuia, antibioticul își făcea efectul, dar am început să transpir. Atât de tare că toata casa era plină de haine de schimb. Schimbam mereu, mereu, pentru a nu risca să fac pneumonie.
– Dar doctorița? Se interesa de tine?
– În fiecare seară, mă suna. Discutam despre starea mea. Mă încuraja căci avea și cazuri mult mai grave. În valul acela de boală au murit mai multe persoane în sat. Știam bine asta. Știau și alții despre Covid-ul meu pentru că nu aveam ce să ascund. Nu am făcut cerere să-l iau, m-am vaccinat, m-am protejat, mai mult de atâta? De ce să ascunzi?
– Știi ce m-a impresionat foarte tare? Știindu-mă bolnavă, o vecina mai nevoiașă, cu mulți copii și cu nevoi multe, îmi lasă în gard o pungă cu fructe. Nu m-am gândit niciodată la ea, așa cum nu m-am gândit că pot citi atâtea mesaje frumoase, pe mes. Nu le uit niciodată. Oamenii sunt buni, să știi! Pot să fie impresionant de buni!
Prietenele îmi trimiteau și ele mâncare gătită. Toată lumea ar vrea să te ajute… Iar gândul, asta contează.
– Puteai să dormi?
– Daaa, acesta mi-a fost marele noroc. M-am odihnit bine, toată perioada. Am auzit că unii n-au putut dormi deloc, cât a ținut boala.
Ziua o auzeam pe afară pe vecina, femeie la 78 de ani, care era confirmată cu Covid, o dată cu mine și care toată ziua trebăluia prin vântul rece, cu masca pe față, ieșea la poartă să-și ia punga cu medicamente din gard, trimisă de la farmacie și care mă striga ,,Hai, doamnăăă, hai afară, să-mpluntăm ceapa în pământ. Când îi pune-o?
Știa bine că nu pot, dar voia să știe ce spun și care mi-e starea.
– Auzât-ai, doamnă, că o murit și lelea Marița? De nu eram așa, mă duceam la prohod… Șîîî o mai murit mulți…
Știam, cum să nu! Mă uitam în telefon și aflam, pe rând, veștile.
Nu știu câte zile am stat în casă fără să trec pragul. Pierdusem șirul zilelor. Primeam doar mesaje de încurajare din partea celor apropiați. Știam că dintre cei mici, unii se rugau pentru doamna… Era impresionant. Îmi spuneam atunci că nu o să uit niciodată gestul lor sincer și curat.
– Cât au durat transpirațiile acelea grele și epuizante?
– Au durat și după boală, câtva timp. Storceau din tine multă putere. Cu toate acestea, nu am slabit în greutate. Eram slăbită, la sfârșit de tratament și trebuia să îmi adun puterea ca să ies afară. Ultima dată când am ieșit, era să amețesc, în curte. Era în a treia zi de boală. Cum să nu ies eu la aer curat? Mă simțeam în putere, dar cu boala nu te poți pune. Au mai pățit-o și alții, dar eu nu știam atunci.
– Deci? Când ai putut ieși?
– Da, am putut, eram după ultima pastilă și trebuia să ies. Aerul mi se părea atât de tare și parcă niciodată așa bun și muuult! Nu mă mai săturam de aer, în curte.
Cea care m-a observat prima a fost vecina.
– Doamnăăă, ce bine-mi pare că te văăăd! Doamneee, dor mi-o fost de ‘mneata, să nu te văd pe afară, atâtea zile! Atâta te-am tăt așteptat! Eu, ia, nu am nemnica! Numa îmi cură nasu. Atâta! N-am nemnica!
– Mai lucră Dumnezeu, vecină! Ce te făceai, să nu poți ieși până afară, ca mine? Umbli în botă, bărbat n-ai, cine ți-ar fi adus din poartă, plasa cu medicamente? Noroc cu farmacistele și cu doctorița, vezi, ți-o trimis medicamentele acasă.
– Că bine zici, țucu-te io! Vaaai, ce bine-mi pare că te văd! Nu mi-o fost îndemână defel!
Cei ce treceau pe uliță se uitau lung, peste gard și-mi făceau semn cu mâna. Parcă eram venită de pe front.
Am început să ies în sat. Gata cu statul în casă. A fost de-ajuns!
A doua zi după ce am ieșit, câte puțin, aud mare ceartă în uliță. Maaare!
Iulișka, comercianta, cea care stă în căsuța din capătul străzii, se întoarce din oraș cu o mașină de ocazie și îl zărește pe Nucu al ei, stând în căruciorul – căruță pe care trebuia să-l tragă după el, spre casă.
A obosit și acum a parcat aproape în mijlocul uliței, după ce a urcat în el. Cu interes… Era încăpător. Își bea liniștit sticlele cu bere rece, puse în lada căruței. Parcă nu era decât el pe drum. Savura bucuros udătura, privind în sus, cu capul dat pe spate, o bere rece, fără grabă. Pe marginea șanțului, exact în dreptul porții ei, vecina. În ziua când îi expira izolarea.
Nu erau aproape unul de altul, ea purta mască și colțul năfrămii tras peste gură.
Iuliska se apropie, îl vede pe Nucu că se depărtează încet – doar o văzuse venind – și unde nu începe, cât o ținea gura:
– Da, ce faci, femeie?!? Vrei să-mi omori bărbatul? Vrei să-i dai Covid, să-l omori și pe el, și pe noi, cât suntem de mulți? De ce nu stai în ocolul tău? Ai Covid și i-ai dat de băut? De ce o stat în poartă la ‘mneata? L-ai amăgit, așa-i ? Crepa-u-ar rânza-n tine, femeie! Bagă de samă, că de pățește ceva, ori de ne-ai dat și nouă boală, te aprind. Eu vin și-ți dau foc.
Nucu al ei mergea liniștit înainte, ca și cum nu de el era vorba!
Cu toții o bănuiau că i-a dat de băut lui Nucu, dar nu era așa. Acum, chiar dacă stătea după gardul ei, tot aproape de Nucu era și lumea știa de frica bolii.
– Nu vezi, doamna Lucica o stat în casă, nu o tăt poartă dracu, ca pe tine!
– Las-o, tu, Iulișka, că ei nu are cine-i aduce nimic din sat, dacă nu iese la gard. Nici pe al tău nu l-o ținut nimeni aici, cu forța, în drum! I-o fost tare sete…
N-au mai vorbit cele două, din primăvară, până în toamnă, când vecina s-a împiedicat, a căzut în curte și a rugat-o pe Iulișka să o ridice de jos. Trecea pe drum.
– Dar tu, cum ți-ai revenit? Ai mai simțit ceva?
– După boală?
– Da.
– După boală, mi-am făcut investigații pulmonare și cardio, la îndemnul doctoriței. Pe mulți i-a îndemnat să le facă. N-am avut liniște până nu am văzut negru pe alb că lucrurile sunt bune. A fost și perioada în care s-a putut ieși.
Curioși mai erau și alții. M-am dus la biserică și am ieșit să aprind niște lumânări pentru cei morți. După mine a ieșit în grabă – întâmplător, poate, o doamnă pensionară. M-a întrebat, curioasă:
– Cum ești? N-ai rămas cu urmări, după boală?
M-am uitat lung la ea, am vrut să-i răspund cu întrebarea „Trebuia?”. Dar știam prea bine ca mulți au rămas cu dureri de multe feluri și i-am răspuns, ca un copil cuminte:
– Nuuu! Mulțumesc lui Dumnezeu, doctoriței și prietenei mele, asistenta medicală pensionată, care m-a vegheat, pot zice, privind în w telefonului, zi și noapte, sfătuindu-mă în fiecare clipă și explicându-mi, tot ce se întâmplă.
Așa am ieșit cu bine din acea situație grea, pe care nu am vrut să o ascund, nici să o mușamalizez, căci nu erau motive să o fac: „Aaa, cred că eu am făcut Covid-ul, dar am crezut că este o răceala. N-am avut vreme de el și a fost mai bine așa…” (așa fac unii).
Eu am fost cel mai cuminte pacient! Așa spune doctorița. Și am avut toate șansele de partea mea, aș adăuga eu, mulțumind lui Dumnezeu!
Dacă aș putea, aș da grade militare, celor ce luptă acum (medicilor, asistentelor și infirmierelor) precum pe front cândva, pentru a salva vieți.
Este o luptă nedreaptă, ca în poezia „Preda Buzescu” de Dimitrie Bolintineanu. Poți lupta cinstit, dar poți pierde până în ultima clipă.
Tăișul securii dușmanului învins poate fi înmuiat în venin de viperă. Ca în legenda istorică. Iar boala nu-i decât secure și șarpe veninos…
