Imaginea dascălilor noștri, dascălii satelor noastre, cei ce au clădit în sufletul și în mintea noastră comori de înțelepciune, nu va disparea niciodată. Ne-au fost și vor rămâne modele. Dau ceasul timpului înapoi și o revăd pe doamna învățătoare Anuța Pomohaci.
„Cad umbre peste străluciri de foc
Și-adună amintiri din vechile albume,
Le prinde-n colțuri sau le face loc,
Să-ncapă-n ele-un colț uitat de lume.
Cad umbre peste noi și peste multele trăiri
Ce-ar vrea să șteargă din lumina dimineții
Și zămislesc comori ce-s prinse-ntre zidiri,
Lipind bucăți, pe treptele vieții”
Nadia Urian Linul
Amintirile copilăriei noastre ne poartă pe ulițele satului, spre casele părintești, spre bunici și părinți, frați sau surori, spre prietenii de atunci. Spre vecinii mai tineri sau mai în vârstă, spre dascălii și anii de școală sau spre locurile de joacă care au dat atâta farmec anilor în care nicio grijă nu ne umbrea visarea…
Imaginea dascălilor noștri, dascălii satelor noastre, cei ce au clădit în sufletul și în mintea noastră comori de înțelepciune, nu va disparea niciodată. Ne-au fost și vor rămâne modele.
Dau ceasul timpului înapoi și o revăd pe doamna învățătoare Anuța Pomohaci.
Aduc indicatorul timpului la loc. O văd purtând zăpada vremii presărată prin păr. Îi revăd zâmbetul cald, hotărât, încurajator și împăcat. Nimic nu o poate clinti. A cunoscut și cunoaște oamenii, viața, necazurile dar și bucuriile ei. A trăit atâtea împliniri! Își sărută copilul care îi urează „La mulți ani, mamă!”
Are puterea să îl strângă la piept, ca atunci când era mic. Mama Anuța…
E sărbătoarea anilor mulți și generoși care îi încununează viața, iar imaginea aceasta mi-a rămas în minte și mi-a strecurat motivul de a scrie.
Aceeași putere și dragoste de părinte pe care le-o dăruia elevilor dânsei, atâtor generații…
Mama de acasă, mama de la școală… aceeași care întreba de ei, îi sfătuia cu glas tare, iar azi…încet, ca un părinte care își protejează copilul și care îi citește în privire bucuria sau tristețea.
– Cum sunteți? Ce faceți? Ce face X sau Y?
Ultima dată am întâlnit-o la biserică. Alături de cadrele didactice din sat, bucurându-se de fiecare revedere, slujbă și rugăciune.
Anii de serviciu i-au legat, iar anii de școală ai dânșilor – vechi acum – i-au apropiat. De ce? Nu e greu de înțeles. Deloc.
Revăd o mamă cu trei copii străbătând distanța deloc scurtă, între casă și școală, cu bicicleta uneori, pentru a învinge vremea și graba. Nici timpul nu-i ajunge unei mame.
De undeva, o voce, aproape de mine, o strigă: „Anuță!” Era ceva în ea: era respect, era recunostință, era admirație.
M-am uitat atent la cel ce îmi povestea, n-am scos un cuvânt, până a sfârșit ce avea de spus :
„Noi doi am fost colegi de liceu. Pe vremea aceea, cine făcea școală? Eram puțini în sat…
O vreme am fost colegi de meserie, apoi drumurile ni s-au despărțit, eu am făcut altceva, c-așa-i în viață!
Ne-am reîntâlnit, peste ani și iată cum:
Eram în tren, veneam dinspre Cluj. Am fost operat acolo, o operație deloc ușoară. Un accident… Medicii au spus că sunt bine și pot pleca acasă. Eram singur pentru că cine trebuia să fie lângă mine era în spital, cu copilul. Vremurile erau grele și necazurile vin tăvălug, uneori.
Deodată, în tren, am început să nu mai văd nimic. Nimic. Nici măcar treptele trenului, să cobor, să vin acasă din gara din Năsăud. În tren, nimeni cunoscut. Pipăiam pereții, ușa, dar nu mă descurcam singur. Nu puteam coborî.
Deodată, m-a văzut Anuța, care aștepta pe cineva, în gară . Își ținea de mână fetița, cam de cinci-șase ani.
M-a văzut și m-a strigat pe nume, mirată. Nu știa ce se întâmplă, dar a înțeles repede. M-a ajutat să cobor, m-a luat de braț, pe fetița ei a luat-o de mână și fără să mai conteze scopul pentru care venise la oraș, l-a lăsat deoparte, m-a luat de braț și m-a adus până acasă, pe jos, în sat, trei kilometri. Nu erau mașini, nu circulau ca acum, iar eu nu m-aș fi descurcat nicidecum singur.
Așa că, de câte ori o văd, îmi amintesc de gestul ei, deloc mic. Au trecut zeci de ani de atunci.
O văd acum, o mamă împlinită, cu copii buni și învățați, admirați de oricine.
Știu că aproape toți ați fost colegi cu copiii Anuței. Mulți copii din sat i-au fost elevi.
Văd o femeie hotărâtă, modestă la înfățișare și vorbă, dar cu sufletul cât un munte de aur. Adevărul trebuie spus căci el străbate munții, iar vorbele bune trebuie rostite, ca el să nu se clatine.’’
Intelectualii satelor noastre au investit în copii. Iar mamelor lor, atât de modeste în vorbă și port, nimeni nu le spune altfel decât „Doamna!”
Văd un om ferm, gata să-și însoțească copiii prin lume, îi văd pe cei care-i deschid azi poarta pentru o vorbă bună, văd în dânsa părintele, copilul, dascălul, vecinul sau colegul părinților noștri.
N-am vrut să rămân datoare gândului, n-am vrut să las o pagină goală în cartea poveștilor, nici să o scriu mai târziu, pentru că fiecare clipă trecută poate fi un o pauză prea mare.
Și sunt convinsă, din tot sufletul, că cel care mi-a povestit întâmplarea, ar fi citit cu drag cele scrise de mine, aici…
Și merită scris! Merită spus! Adevărul stă drept și sprijină gândul. Iar gândul nu-i decât unul cinstit!
La mulți ani, DOAMNA ANUȚA! La mulți ani, DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE!
DASCĂLE…
Nimic nu-i mai de preț,
Ca truda ce-o depui,
Nimic nu-i mai de preț,
Ca și răsplata ce-o primești –
Măsură nu-i…
Nu-i ban s-o cumperi!
Căci mulți vor fi acei ca tine –
Ce vor să strălucească
Dar n-au cum.
Vor renunța
Căci nu au suflet…
Nu știu a crește-un pui!
Un pui de om, un înger de copil,
De mâna l-ai purtat,
Convins fiind
Că n-ai să fii uitat!
Nu-i timp, nu-i vreme de pierdut,
Nu poți schimba și nici alege,
Nu poți nesocoti
A lumii aspră lege.
Primești atâta prețuire și respect,
Faci parte din trecut…
Din anii-n care-ai îndrumat
Un pui, o viață, un destin.
Ai construit ce tu te-ai priceput.
Și n-ai cerut nimic,
Ba, chiar ai dăruit și-ai semănat,
Tot dorul și iubirea ta de neam.
Așa crescut-au puișorii tăi,
Din seminția marelui Traian
Și din credința de-a rămâne
OM, DASCĂLE!
@ Nadia Urian Linul
