La măsuța lui de lucru, croitorul face semn cu săpunelul îngust pe stofa ce stătea întinsă, pentru a vedea pe unde să taie. De după gât îi atârnă metrul, ținut la îndemână.
– Buna ziua, meștere! Ce faci? Merge lucrul?
– Mere, mere, doamnă dragă! Bine că ai vinit, că azi am ceva vreme și ț-oi mai spune o poveste de demult. De când trăie bietul tata. El mi-o spus-o!
Mă așez pe scaun și ascult. Meșterul ia bucata de stofă și începe a însăila cu mâna o lungime de material. Cu acul cosea, cu gura, povestea.
Auzi, doamnă, începem așa: Luăm rolu’ principal – tăt tata! S-o întâmplat în satu’ meu, demult. Acolo o fost un boier. El o avut zece oameni care lucrau cu el: slugi, oameni de încredere. Ave animale multe. O fost și un bătrân care nu ave pe nime și acolo o lucrat tătă viața lui. Un fel de ciurdar. Grije vacile, vreo cincizeci. Ave boieru’ șî un căruțaș care ducea vacile la pășune, că boieru’ ave pășune multă. Ave cincizeci de hectare de pământ, departe de sat, spre pădure. Era pădurea satului nostu.
Bătrânul de care v-am spus, Bologa îi zice, grije animalele. Da’ lui îi trebuie tătdeauna un băiet care să întoarcă vacile, că el nu să descurca. Tata meu ave atuncea 18 ani și era un fel de slugă, la bătrân. Laolaltă cu bătrânu’, făcea tăte lucrurile care trăbuiau.
Revenim acuma. Ajungem acolo unde bătrânul ave o colibă, în care stătea zi și noapte, nu venea în sat, iară boieru’ îi trimitea numa’ de mâncare. Tata stătea cu el. Într-o zî, mai cătă sară, cum umblau ei cu vacile, tata se apropcie cam la 300-500 de metri de o fântână, mai degrabă un ciurgău, de unde duceau apă tăte patru familiile care ședeau acolo. Duceau apa de la ciurgăul acela. Buuuun! Pe tata l-o trimăs să ducă un ol de lut de cinci litri de apă, cu oluri din acelea, cum se fac la Korund. În ol, apa stătea rece.
El s-o dus din vreme și numa’ ce o văzut că o venit trei fete, foarte frumoasă! Atâta erau de frumoasă, că sclipeau hainele de pe ele, auzi dumneata!
Tata s-o dus și s-o ascuns în iarba mare de lângă fântână. Să vadă ce s-a întâmpla! Fetele o vinit, fiecare cu câte două oluri. O stat până s-o împlut toate cele șase oluri. Una dintre fete vede pe tata aici, în iarbă.
- Mă duc să-i sucesc o mână ori un picior.
Cea mai în vârstă zice:
- Nu vezi că are cămeșa de pe el, cusută cu ață, între Crăciun și Anu’ Nou? Nu mai ai nicio putere asupra lui! Nu poți să-i mai faci niciun rău!
Și mama țesea și cosea cu ața toarsă între Crăciun și Anu’ Nou. Atunci, de noi nu se mai apropia niciun rău. Nu mai ave putere!
S-o sculat tata din iarbă, de lângă ciurgău și s-o dus la Bologa. Bătrânul l-o văzut că era alb, ca varu’.
– Ai pățât ceva, mă băiete?
Tata o-nceput a-i zice: Ia, m-am dus la izvor și pe când am împlut olul de apă, am văzut trei fete. Așa de frumoasă erau că sclipeau hainele de pe ele!
– Ei, băiete, tu nu știi întâmplările? Eu îs aici demult și știu ce spun tăți vecinii de la casele acelea, de sub pădure.
Știi tu ce fete o fost acelea trei zâne? Noi avem aicea trei dâlme și le zic oamenii „La dâlme”. Acolo stau zânile și la fiecare șapte ani se deșcid dâlmele și ies. Ori îi zâuă, ori îi sară, când să-mplinesc, ele vin după apă.
– Măi băiete, nu te-o văzut zânele!
– Ba da, o vrut să-mi sucească o mână, da’ sora cealaltă o zâs că nu are putere, că mi-i cusută cămeșa între Crăciun și Anu’ Nou.
– Să-ți spun eu o întâmplare, mă băiete! Eu am acuma 75 de ani și multe am trăit și am auzât.
Aicea, în satu Locu o trăit un cioban, pe care l-am cunoscut și eu – că îl băgau oamenii la oi și umbla pe acolo cu oile, pe la ojână, pe dâmb, că era numa’ iarbă bună – așa s-o nimerit atunci. Șî, cum stătea el cu oile, aude el ca un tunet încis. S-o uitat el acolo și-o văzut că se deșcid dâlmele – ca un tunel în care să te poți băga.
Ciobanu’ o mai auzât, de la cele patru familii ce locuiau sub pădure. Pădurea aparținea de alt sat și terenu’ de dincolo de pădure era al oamenilor.
El o știut și imediat ș-o amintit. O văzut fetele cu câte două oluri și o pornit spre apă. Ce s-o gândit? „Ia să mă bag eu în dâlme, să văd ce e acolo? Până vin fetele de la apă…” O intrat dară în dâlme, o mărs prin tunele și o găsât acolo trei camere.
Pentru fiecare fată, câte o cameră. S-o dus acolo și o văzut că tăte sclipăsc, că erau din aur. O văzut un puiuc, l-o deșcis și o văzut bijutării – tăte numa’ de aur.
O ales repede două inele și o cană de aur și o fugit, iute. O ieșit și s-o uitat în jos, la fântână. El repede o luat și o săpat cu un costor, la rădăcina unui măceș, o groapă, o îngropat cănile, o pus o lespede de piatră peste și o mai intrat o dată. O luat niște vasă de aur. S-o uitat șî o văzut că fetele o pornit, abde. O îngropat șî vasăle. Omu’, lacom, s-o gândit ca să mai intre încă o dată, că mai apucă, că fetele stăteau pe râtul verde și se hodineau. O întrat șî o găsât o ancoră gre. Abde o putut-o căra. Când să iasă, o vinit fetele. Unde să fugă? În afară, nu putea.O fugit înlontru și deodată – dâlmele s-o încis. Zânele l-o prins șî l-o cunoscut, după miros.
– Da’ ce cauți aicea?
– Îs om năcăjit, umblu la oi și ia, am vrut să mă îmbogățăsc.
– Nu-i nimica!
Nu l-o întrebat ce și cât o furat, da’ i-o zâs că nu poate ieșî decât peste șapte ani, cu ele o dată și atunci o să-i deie și un cadou. Când ies.
După șapte ani s-o deschis dâlmele și o ieșit afară, la fântână.
– Ce i-o dat de mâncare, cât o stat acolo? zice femeia.
– Nu te amesteca, femeie!, zice croitorul nevestei sale care asculta atentă povestirea. Stătea pe marginea patului și depăna sculul pus pe vârtelniță.
Fetele s-o îndepărtat de fântână, iară el umbla atâta de răpide, ca să vadă unde i-s oile. Așa de puțin i s-o părut că o trecut… N-o mai găsât nicio oaie, că oamenii o băgat pe altu’ cioban, la oi. O crezut că el o murit.
Omu’ o rămas acolo, că și-o adus aminte că o ascuns aurul la rug. O săpat și l-o găsât. O luat o casă mare în care s-o mutat apoi, la Derla. O dat aurul la evrei – că ei se ocupau cu aurul. Numa’ o parte din aur l-o vândut șî s-o mutat în casă.
Pe urmă, o cumpărat foarte mult pământ. Aproape un sfert din pământul din sat și o băgat și el servitori. Pe servitorul acela, ciobanul l-o pus să îngrijască oile. El o cumpărat tăt pământul lui Bologa. Se întâmpla ca, la două-trei zile să vină, să vadă oile. S-o apropciet de pășunea lui Bologa cu animalele și l-o întrebat:
– Spune, ce ai mâncat tu, acolo, la zâne?
– O plăcintă – un pălănieț, și mă hrăneam, da’ sara, plăcinta iară era întreagă.
– Da’ apă?
– Apa mi-o punea într-o sticlă de un litru și nu s-o mai gătat defel. Șî cân’ am ieșit, am umblat după oi, că mă luau oamenii în primire.
Asta o fost o întâmplare adevărată, doamnă, de care poate să se documenteze orice om din sat, întâmplare de când tata ave optsprezece ani! Acolo, în satu’ nost…
Foto @ Adevarul.ro
