Îi răsunau în urechi, cuvintele bunicului ei, care zicea că roata vieții se întoarce atât de repede, prea repede. Și că primim înapoi și noi, ceea ce dăm. Apoi, „cu ce pahar închini, cu acela ți se închină!”
– Ce faci, Dumitre, de unde vii?, îl întreabă Aurel, pe fostul lui coleg din clasele primare. Acesta venea pe marginea drumului, pe bicicletă, pedalând cu spor.
– De la mama. Am mai fost…
Aurel tresare. Ridică privirea de la roata bicicletei și îl privește în ochi pe Dumitru…
– Cum ?
Știa că mama lui a murit de câteva săptămâni și că nu avea cum să vină de la dânsa. Dar înțelege…
– Ce fain ai zis! Oricum ar fi, tot la mama mergem și când casa-i goală și mama-i în pământ, măi Dumitre !
Atunci începe să-ți pară rău că n-ai căutat-o mai des, cât a trăit… La oricare… Te-ai mai duce, dar n-ai la cine! Atâta-i de greu să vezi că nu-i cine să te mai aștepte c-o vorbă bună și să-ți deschidă poarta !
– Da, Aurele, chiar și atunci când nu ne mai cunoștea, din cauza bolii și bătrâneții și ne zicea cine știe cum…! Numele nepoților nici nu-l putea spune.
– Mă, puneți-le țidulă pe cept, cu numele, că și așa nu le știu zice! Unde le-ați știut găsî? Nume de aestea…
Vezi, continuă Dumitru, de aceea eu o respect tare mult pe cumnata mea, care stă mai la vale de mama, câteva case. Atât de mult o grijit de ea! Îi drept că stă aproape și n-are serviciu, ca noi. Îi ducea mereu mâncare, o îngrijea, o spăla ca pe un copil, o pieptăna și îi spăla hainele. Era mai mult cu ea. Și zâua, și noaptea, de câte ori… Și mama i-o îngrijit copilul, îi drept. Da, s-o împăcat bine amândouă, de cân’ o venit noră în sat. Îi străină, de departe… N-are nici mamă, nici tată. I-o murit. Și mama o fost noră, la viața ei.
De câte ori o duceam în spital, cumnata mea stătea cu ea. Cum să lasi sângur un om bătrân? Sângur și al nimănui! De cum o dat semne de boală, tare greu i-a fost cu dânsa. Boala, bătrânețea, amestecate… Fugea, noaptea în spital, la lift, voia să plece. Nu știa unde e. Așa e boala asta. Zicea, săraca, că se duce să hrănească gâștele. Și, când mergeam pe la ea, nu mă cunoștea. Mă întreba când mă duce în armată. Ori dacă am fost cuminte, la școală. Eu, om bătrân… Îmi venea să plâng, așa, bărbat cum îs!
– V-ați luptat cu boala, cât ați putut. Și ea și ei…
– Îi bună la suflet, cumnata mea! Încă din prima zi, când a venit la noi, s-a ridicat de la masă, cu farfuria cu oase de pui și s-a dus direct la cușca câinelui care te rupea, nu că te mușca. Pe oricine… Eu am încremenit văzând-o la cușcă, fără ca măcar s-o latre Ursu.
– Dar mama ta, cum se purta cu nora?
– Păi, mama, nu bine! Auzi, când o început să uite, din ce în ce mai mult, orice vină o punea pe noră. Orice! Nu știu ce i-o rămas acolo, într-un colț de minte, cât îl mai avea!
– Uite, asta mi-a furat cerceii.
– Cine, Emilia? Păi ce să facă cu cerceii dumitale?, o întreba fratele meu, bărbatul Emiliei. Ce să facă cu cerceii dumitale? Ea are cercei. Fată n-are. La ce i-s buni ? Unde ți i-ai pus? De ce i-ai scos din urechi ?
– Păi, da, i-o luat… Știu eu!
– Doamne, mamă, ce vorbești! Și nu crezi că se supără dacă te aude? Cum să te mai îngrijească? Noi suntem plecați la servici, până-n seară! O jignești! Ea ți i-o cumpărat. Cu mine…
Cumnata făcea ochii mari, nedumerită și revoltată. Până când acesta, furios, s-a apucat să-i caute în dulapul cu haine al mamei, unde știa că ea le îndesa pe toate. I-a găsit cerceii înnodați în mânecile unei cămăși, cu nod gros.
– Mamă, uite, eu ți i-am găsit! Să nu-i mai scoți niciodată din urechi! Niciodată, mama! Ce să faci cu ei ? Să-i pierzi? Ba, mai și pui vina…
– Apoi, îi drept că dacă îi port, nu mă mai doare capul… Am vrut să-i dau la cine m-a îngriji la bătrânețe, când n-oi putea să mă port… Oi ci greutate pe capu’ cuiva…
– Vezi, dumneata greșești! Păi acum, cine te îngrijește? Nu tot ea? Cine te spală și îți face de mâncare ?
– Da, noră bună, cum am eu, n-are nime’…! Mă îngrijește ca pe copilul ei! Vede oricine! Așa să-i deie Dumnzeu și ei o noră!
-Atunci, de ce o blestemi? Crezi că nu te aude? Te aud oamenii care trec pe drum. E bine așa, mamă? Eu îs dus la lucru, toți îs duși și ea te îngrijește. Uite, ce bujori ai în obraji !
– Cine? Eu? Cum? Daaa, îmi dă ce-i mai bun de mâncare, numa’ să scape de mine!
– Cum ai zis, mamă?, o întrebă fratele meu.
– Da, da, să fac tensiune și să mi se îngroașe sângele.
– Păi, ieri, unde ai fost, mamă ?
– Ieri? Am fost până în capătul satului, am trecut puntea și am ajuns la locul de pe Strâmturi.
– La cât te-ai dus?
– De dimineață tare.
– Și, cui i-ai spus? Ai lăsat ușa casei și poarta descuiată, te-ai luat și te-ai dus. Cât ai stat?
– Până după-amiază. Da, am vrut să văd dacă mă cătați! V-am băgat în spărieți! Să văd, vă pasă de mine? Și, cân’ n-oi mai ci…. !
– Dacă picai în apă? Puteai aluneca de pe punte, mamă, ori te lovea un motor, pe drum… De unde să știm noi pe unde umbli? Noroc că te-a văzut lelea Nazarica și ne-o spus.
– Nu, nu pic! Doară nu m-am suit eu și în podul șurii, după ouă, prin cuibarele din fân? Le-am adus în poală… Până m-o văzut fratele tău și m-o sfădit. Dacă pic, mor și gata!
– Nu mori, mama, că zaci în pat cu mână și picior rupt! Doamne ferește!
– Da’ de ce-ți ascunzi resturile de mâncare la căpătâiul patului? Dacă vine careva și vede? Ce crede? Iar o superi pe Emilia!
Știa Dumitru de supărarea cumnatei lui. Abia îi trecuse. Știa bine povestea. Bătrâna fusese rău bolnavă. Nora o dusese la spital și stătuse cu ea acolo, nedezlipită. Obosită și nedormită că nu avea cum să nu fie, atâtea zile. Zile și nopți. Văzând că bătrâna e tot mai rău, la cei 90 și… de ani, a lăsat-o pe cealaltă cumnată, în spital, lângă bolnavă și a venit acasă, să facă curat în camera bătrânei. În camera și-n casa bătrânei. Se aștepta la ce-i mai rău.
Obosită, cine a mai întrebat-o pe ea dacă mai poate? Face curat în cameră, în casa toată. Dar la două zile, bătrâna vine acasă. Pe picioare… Își revine. Nu zice nimic, intră în curte, trece nervoasă, pe lângă ea, prin târnaț, intră în camera ei și începe a căuta. Nu vede curățenia, n-o interesează. Caută. Iar caută. Nu, nu gășește! Iar caută. Nu gășește și vine la feciorul ei, nervoasă.
– Asta, asta mi-o furat banii. Mi i-o furat.
– Ceee? Ce bani?
– Mi-o furat banii. Am avut bani, în cutia de medicamente.
Emilia rămâne buimăcită. Ridică din umeri. Habar n-avea de bani. Nu văzuse nimic. De aruncat, nu crede…
Bătrâna se întoarce. Caută. Caută și Emilia. Da. Găsește banii. Câteva bancnote. Mototolite, vârâte într-un ambalaj vechi, atât de murdar, că se mira și ea, cum de nu l-a aruncat. Putea să creadă că e gunoi. Putea să-l arunce în foc, fără să știe ce-i înăuntru.
Deci era atâta de bolnavă, în spital… dar cu toate acestea și-a amintit că are niște bani ascunși, în cutia de medicamente.
– S-a supărat Emilia, dar a iertat-o. E drept, mai cu greu. A iertat-o și a îngrijit-o până când a murit. În brațele ei. Cum s-o lase? Îi era rușine de oameni.
Asculta multe păreri ale celor din jur. Unii ziceau de bine de bătrâni, alții spuneau că toți sunt la fel. Noi ce să mai zicem? Le vedeam pe toate. Și pe cele bune și pe cele rele. Înțelegeam. Era mama noastră și era bătrână. Și bolnavă, pe deasupra… Și Emilia înțelegea multe.
Îi răsunau în urechi, cuvintele bunicului ei, care zicea că roata vieții se întoarce atât de repede, prea repede. Și că primim înapoi și noi, ceea ce dăm. Apoi, „cu ce pahar închini, cu acela ți se închină!”
– Poate, dacă nu era bolnavă, bătrâna n-ar fi fost atât de rea! Și la cei 90 de ani, ce să mai aștepți, măi Dumitre?
– Așa-i, Aurele! Așa-i! Îi drept că… la moartea mamei, cel mai mult s-o cântat nepoții! Ei și noi, feciorii mamei!
Iar la Emilia, toată lumea se uita cu drag. Cu drag și respect!
Sursa foto @ Maieru de altădată
