Când reușești să rupi zece minute după ore, ca să poți face repetiții pentru programul artistic, parcă ai primi un cadou. Și elev, și profesor.
– Copii, se apropie serbarea, nu mai avem timp de repetiții, trebuie să ne găsim… și pentru asta. Ce ziceți?
– Daaa, doamnaaa, facem acuma.
Adevărat, niciunul dintre ei nu a absentat azi. Toți elevii clasei a VIII-a, fete și băieți, cuminți, prea cuminți, atenți, prea atenți și maturi cât pentru o școală întreagă, se așează în bănci pentru a începe repetițiile.
– Începem cu cântecul? Ce ziceți?
– Daaa, doamna ! E foarte frumos și ne place muuult !
– Nu vi se pare cam trist ? O fi 8 Martie, da, îl cântăm și în biserică, la parastasul bunicii colegului vostru. Da?
– Da, doamnaaa! Ne place!
– Copiii încep să cânte, dar nu doar mamei ci, mai ales, bunicii plecate din lumea celor vii. Un cântec frumos. Simțeai în privirile lor că ceva li se lipește de suflet.
– Uite, mai am aici un cântec. Ce ziceți? Nu vă este mai ușor? L-am mai cântat…
– Nuuu! Ne place acesta!
Încep cântecul și cântă până la strofa a doua:
Era plăcere, era bucurie în ochii lor. Cântau cu capul ușor rezemat de perete, pe scaune stând, cu ochii aproape închiși. La un moment dat, încep strofa următoare:
Un fior trece parcă prin fiecare din cei prezenți. Doamna profesoară observă. Vaaai! Până acum, la celelalte repetiții, Maria a lipsit. Nici la biserică nu va putea veni. Daaa, Maria este prezentă.
Doamna o observă că se schimbă la față. Buzele-i roșii încep parcă să i se decoloreze, parcă tremură ușor, iar fața i se face palidă, dintr-o dată. Apleacă privirea, îi vine să plângă. Cu toții înțeleg ce se întâmplă. Înțeleg greșeala. Daaa, mama Mariei a murit anul trecut. Vaaai!
Cu toții încearcă să termine versul început. În fața ei, Codruța, colega de clasă, se ascunde după Sergiu, ca să-și șteargă lacrimile ce-i curgeau șiroaie pe obraji. Ana încearcă să se abțină, dar nu poate. Rodica încearcă și ea…
Ah! Momentul, greșeala… Da… a fost o greșeală. Una MARE! Trebuie reparată! Nimeni nu și-a dat seama! Nimeni nu a văzut-o pe Maria plângând vreodată. Până azi. Da, până azi. Azi îi este greu. Dorul de mama… Cu toții se simt vinovați.
Cântecul se oprește. Înainte de asta, doamna profesoară, făcându-se că nu observă nimic din tot ceea ce se întâmplă, intervine :
– Copii, eu zic că ar trebui să insistăm azi mai mult pe repetarea poeziei Fericirea. Ce ziceți? Cântecul îl știți deja. Și… poezia este frumoasă…
– Daaa, doamna! Da, aveți dreptate!
Copiii încep să recite:
„Să fii fericit pe lume, dacă vrei, nu e prea greu… și încheie cu strofa
Momentul critic este depășit. A trecut. Aaaah! Lacrimile s-au oprit. Încet, încet, zâmbetele se aștern pe fețele copiilor. Încet.
Maria ridică privirea din pământ. Copiii au înțeles de ce doamna a schimbat ordinea. Finuț și fără să se observe, căci doamna pricepuse totul. Copiii sunt mai maturi decât se crede. Le privești fața și înțelegi asta. Și tu și ei.
Ora se termină.
– Sărut mâna, doamnă! Vă mulțumim!
– Eu vă mulțumesc, copii! Din suflet !
Ultima iese din clasă, Maria. Doamna profesoară ar vrea să o strângă în brațe. Are pornirea să o facă, dar se oprește. Ar vrea să o strângă la piept, dar este mai bine să nu o facă acum. Este mai bine așa. Abia s-au îndreptat lucrurile. Oricum, de câte ori o vede căutându-și frățiorul prin pauze, doamna îi privește chipul și zâmbetul frumos de pe față.
– Ce frumos te-ai îmbrăcat, Maria! Ce bine îți stă cu roșu! Taaare îmi place!
– Mulțumesc, doamnaaa!
Toți colegii o admiră pentru felul ei de a fi, de grija mare ce o are față de frățiorul mai mic. Știu că Maria locuiește cu bunicii din partea mamei și dânșii îi ajută. Tatăl ei este un om deosebit.
Doamna nu înțelege de ce, încă de la prima repetiție, când Maria nu era prezentă, au dorit să cânte cântecul. Da, era pentru ei un fel de a exprima un gând, o trăire, față de mama sau bunica.
Dar când și-au dat seama de suferința Mariei, s-au oprit singuri. Îi durea durerea ei. Doamna nu poate să uite acest lucru. Lacrimile ce curg șiroaie pe fața lor, vin din adâncul sufletului. Trăiri, simțiri…
Nici măcar neastâmpăratul clasei, Ionică, nu a dat drumul unei păreri, așa cum o face deseori, stricând și ceea ce a mai rămas. Înseamnă că și el a înțeles gravitatea situației. Da, o repetiție de zece minute , poate face cât o lecție de viață, pentru toți cei prezenți.
PS:
A doua zi, doamna profesoară stă de vorbă cu diriginta elevilor clasei a VIII-a despre întâmplare, căci îi rămăsese în suflet și voia să o împărtășească.
– Da, doamna profesoară, noi o iubim mult pe Maria. Copiii aceștia sunt minunați! Priviți aici, am păstrat o copie a unui mesaj transmis Mariei, de Moș Niculae. Și eu am plâns când l-am citit și am să îl păstrez.
Dragă Maria,
Aseară, când dormeai atât de profund, am intrat la tine în căsuță, dar nu m-ai observat. Ți-am lăsat un pupic dulce pe obraz și mi-am dorit din răsputeri să nu fii tristă pentru că nu ai primit nimic. Cadoul ți l-am așezat cu dibăcie pe banca în care atâția ani ai fost elevă. Sper că nu te-ai supărat pe mine! Ești cea mai norocoasă ființă pe care o cunosc! Îngerul ce te veghează din ceruri ca o vorbă a lui Dumnezeu, îți este mereu alături, la bine și la greu. Nu uita asta! Cu toții suntem alături de tine, PUTERNICA NOASTRĂ! Te iubim și noi și Moșul!
Cu multă dragoste!
Foto @ Arhivă
