Duminică. Slujbă în biserică. Rugăciune.
Prin liniștea așternută, doar gândurile zboară. Fiecare, la grijile lui. Unii cer milostivire, alții aduc mulțumire. Pentru nevoi și griji, pentru viață, dar și har.
Printre scaunele din biserică, pe culoarul străbătut de covorul traversal, cei mici aleargă cu atâta viteză, încât doar tălpile papucilor li se văd, mai ales când cad, împidecându-se. În urma lor, câte o mămică aleargă, rușinată parcă de deranjul produs.
Dar nu, nimeni nu gândește așa! Fiecare din cei din jur zâmbesc îngăduitor și sunt fericiți că în biserica lor mai aleargă copiii.
Copiii sunt speranța zilei de mâine!
Din urmă îi prind mămicile lor, îi iau în brațe și îi duc la rugăciune, în fața preotului care îi împărtășește cu cuminecătura credinței și a sfințeniei.
Copil și mamă, ca o statuie a recunoștinței, poartă pe buze rugăciunea, iar în suflet speranța unor vremuri ușoare, feriți de necazuri, ajutați de Bunul Dumnezeu.
Privesc aceasta îngemănare și îmi aduc aminte de cărticica veche găsită într-un raft vechi, bătrână și ea precum vremurile, dar încărcată de atâtea învățăminte.
Lecții de viață, modele de urmat, ocazii de aducere aminte, motive ce ies din realitățile trăite ale istoriei, într-o prezentare ce leagă istoria de religie sau literatură.
În istoria credinței neamului românesc s-au ridicat atâtea femei-cărora putem să le facem cunoscută, cu toată stăruința meritul deosebit. Femei pe care „să le așezăm în șirul celor mai frumoase icoane de femei și mame românce, din trecut…”
Una dintre ele este soția lui Neagoe Basarab, despre care legenda spune că „sentimentul ei religios era atât de adânc și puternic, încât a fost în stare a se lipsi de podoabele și scumpeturile sale, numai să se vadă pusă sub acoperiș Mănăstirea Argeșului”.
O altă „icoană a credinței strămoșești” este Anastasia Șaguna – mama mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Andrei Șaguna, promotor al drepturilor românilor ortodocși de aici, unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Fără „sufletul ei de veghe neadomită, fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare dacă biserica română ortodoxă răsăriteană ar fi putut să aibă între cârmuitorii săi un mitropolit mare, ca Andrei Șaguna…
De câte ori auzim sau citim de faptele vreunui bărbat vrednic, totdeauna cercetăm care este izvorul vredniciei lui. Ce fel de creștere și îngrijire i s-a dat din partea mamei?
Este știut faptul că învățăturile pe care mama le sădește în sufletul copilului sunt mai trainice decât cele câștigate prin școli…”
Anastasia Șaguna și-a dat toata silința ca „în sufletul copilului, mlădios ca o ceară, să sădească din cea mai fragedă vârstă, buna cuviință și buna rânduială”. I-a asigurat nu numai hrana trupească și îmbrăcămintea, ci și hrana sufletească a credinței și a luminii.
„Anastasia Șaguna ar fi putut prea lesne să-l piardă pentru totdeauna, după ce fusese trecut din copilărie la catolicismul care a luat românilor ardeleni mulți bărbați de valoare. Le-a smuls destule talente, lăsându-i orfani de cei care prin iscusința minții și prin mărirea inimii ar fi putut să dea traiului lor chinuit din trecut forma frumoasă a unei vieți sufletești mai avântate…”
Fără el „unde ar fi stat biserica națională-română din Ardeal ?”
Ziua de 29 decembrie 1826 când a declarat Șaguna cu toată hotărârea, dorința sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoșești este atât de însemnată, ca și ziua nașterii lui – 20 decembrie 1808.
„Rugăciunile Anastasiei nu au rămas fără ascultare, căci pentru sufletele bune și evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria izbăvirii ”.
„În sufletul său ușurat încep să răsară nădejdi mari, mai ales cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu, nădejdi pe care acesta le-a împlinit, trecând departe de marginile lor, arătând cărările de scăpare pentru viața noastră național-bisericească, pentru ca românimea din Ardeal să iasă din prăpastia întunecimii și sclaviei de veacuri…”
După terminarea studiilor universitare, în anul 1820, Anastasiu Șaguna, urmându-și îndemnul inimii, dar desigur, ascultând și de sfatul mamei sale, pleacă la Vârșeț, ca să învețe teologia, pentru a se face, cu vremea, slujitorul acelei biserici și credințe ale lui Hristos, pentru care s-a luptat cu îndărătnicie, mama sa, Anastasia.
Aici a fost primit în casa episcopului Maxim Manuilovici – român de origine și cu bune simțăminte românești.”
Studiile teologice le termină repede și cu rezultate strălucite.
Îndată după terminarea studiilor este chemat de către mitropolitul sârbesc de atunci, Ștefan Stratimirovici, ca profesor de teologie la Carloviț. Aici îndeplinește și slujba de secretar al mitropolitului. De acolo ca și din Vârșeț, scria adeseori scrisori bunei sale mame, scrisori de mângâiere, de dragoste și recunoștință.
La vârsta de 25 de ani, pe 1 noiembrie 1833, ca să-și pună toate puterile în slujba cea sfântă a bisericii, a intrat în cinul călugăresc. Și-a luat numele de Andrei, adică „întâi chematul”.
Desigur, alegându-și acest nume, s-a gândit la apostolul Andrei despre care cărțile cele vechi ne spun ca a propovăduit, cel dintâi, cuvântul Evangheliei.
„Anastasia cea evlavioasă își simțea acum inima plină de secerișul celei mai curate bucurii, văzându-și fiul, pe călugărul Andrei, închinat cu întreaga sa ființă, bisericii strămoșești, prin lupte atât de grele pentru ea, dar frumoase și înălțătoare pentru cei ce vor să înțeleagă sfințenia lor”.
Desigur, mai sunt atâtea mame ca Anastasia, al căror nume merită vestit, ori de câte ori îl găsim scris sau amintit undeva. Ele sunt rădăcina din care s-au hrănit atâtea vlăstare ale credinței strămoșești!
La vârsta de 51 de ani, Anastasia se mută la cele veșnice cu sufletul împăcat.
Astea sunt gândurile culese dintr-o cărticică veche, de pe raftul unei biblioteci la fel de vechi, dar din care am cules atât de multe învățăminte.
Nu puteau rămâne acolo, ele trebuie date mai departe, spre întărirea unor convingeri.
Peste imaginea din biserică a unor mame cu copilașii în brațe, le-am lăsat să picure încet, neuitând să-i mulțumesc în gând celui care nu a irosit aceste surse – socrului meu, învățătorul Ioan Urian – cunoscându-le valoarea!
Una de suflet !
