Ionuc și Todor erau prieteni, de mici. Copii fiind, pășteau vacile lor, așa cum făceau înstăriții satului, care nu-și „slobozeau” animalele în ciurdă, ci și le pășteau „pe margini” de terenuri sau pe ale lor, de pe lângă casă. Dar și în terenurile Colectivului le mai scăpau, nu o dată și făceau stricăciune „bugătă”.

Te trezeai că vine primarul satului și le ia „zălog”, spre a-și primi despăgubirea (în bani). Câtă stricăciune, atâta amendă căci „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”

Ciurdarii cei mici soseau acasă fără vaci.

– Ce-ai pățit, iară ești fără Joiana, Ionucule? Iară v-ați jucat cu hapîcu’, cu Todor și ați scăpat mărhăile? Ei, ei, Ionucule!

Așa îl întâmpină tatăl pe copilul „opărit”, de atâta supărare, venind încet pe uliță, trăgând după el trăistuța golită de mâncare.

Pornea tatăl, ducea „tratative” cu primarul și câștiga de fiecare dată, căci știa cum să pună problema. Și primarul avea nevoie de tatăl copilului, în atâtea situații ! Nu mai pui că atunci cănd venea „dobașul” satului și „dobălea” să iasă oamenii să-și curețe șanțurile, primul care începea era tatăl lui Ionuc.

Și dacă n-ar fi anunțat nimeni, era destul să fie văzut făcând curățenie pe șanțuri și în fața casei, că ieșeau toți vecinii în uliță, la treabă. Așa erau vremurile…

Așa au trecut și anii, iar Ionuc și Todor au crescut, împărțind merindea din trăistuță, de la pâinea cu silvoiță, la turta cu mere sau la plăcintele cu brânză sau varză, după care beau apă de se stâmpărau, din ciurgăul satului.

Cântau aceleași cântece pe care le auzeau fredonate de băieții mai mari, pe pășune, de unde culegeau ciupercile bune dimineață, pe rouă.

Atât de mult i-au apropiat anii copilăriei, căci și-au zis „frați de cruce”, promițând că și atunci când vor fi mari, vor rămâne la fel.

Și au rămas și peste ani. Ionuc a  ajuns domn, a avut serviciu bun, purta servietă în mână, cravata la gât și pe cap – mițișapcă.

Todor – cămașă din bumbac țesută în casă, lungă până la genunchi, prinsă cu o curea lată la brâu, să-i țină și șalele la atâta ridicat de fân, în căpiță și de acolo, în podul șurii, pantaloni țesuți în teară, opinci în picioare, clop de paie în cap și sapa, furca și grebla de lemn, pe umăr.

De la un loc din câmp venea și către altul se-ndrepta, bătut de soare și de ploi.

Uneori, se întorcea tare trudit, ca omul. Dar dacă te zărea lucrând ceva din greu, în curte, uita de oboseală, rezema grebla și furca de stâlpul porții și te ajuta să încarci sau să descarci carul, ori să lopătezi grâul din grămadă.

Era harnic si cu multă bunătate, frică de Dumnezeu și  cu suflet curat. Și Doamne, ce mai cânta, în strană, duminica! Răsuna biserica…

Acolo, la repetiții, la sărbători sau în Postul Sfintei Marii – așa zicea el – acolo pețeau fetele, „se alegeau” după cum se potriveau la cântat pricesne. Sau la joc, în câșlegi, duminica, în șura cuiva mai înstărit.

Vecini fiind, aduceau laolaltă fânul uscat, din câmp sau păițele, de așternut la vaci.

Dacă se întâmpla să fie bolnav Ionuc, să-l doară ceva, Todor se îngrijea și de animalele lui. Le dădea drumul în ciurdă dimineața și le mulgea, ca să împartă laptele la cei ce îl așteptau cu căntuța, la poartă.

Doamneee, căt a mai bolit atunci când Mândrolea cea nărăvașă l-a lovit cu copita în picior, în timp ce o mulgea, răsturnându-i suștarul plin cu lapte. Simțea, știa că nu e Ionuc stăpânul ei. L-a lovit pe Todor atât de rău că a trebuit să stea în spital, multă vreme. I-a spart o rană veche și greu i s-a vindecat…

Mari fiind, niciodată, între oameni, Todor nu l-ar fi strigat pe nume pe Ionuc, nici „dacă l-ar fi picurat cineva cu ceară”, așa zicea el. Era atâta drag și respect amestecat în cuvântul „domnu’ Ionuc”… Era mândria lui că este prieten bun cu un om de frunte al satului care îl proteja ca pe un frate.

Dacă, undeva în sat se dezbătea ceva, domnul Ionuc avea ultimul cuvânt. Și Todor știa bine asta.

Iar dacă cineva încerca să-l tragă de limbă într-un fel sau altul, le răspundea hotărât și convingător:

– Întrebați-l pe domnu’ Ionuc! Pe el întrebați-l, nu pe mine!

Iar domnu’ Ionuc îl prețuia, ca nimeni altul. Avea încredere maximă în bunul său prieten și i-ar fi dat și cămașa din spate, daca acesta i-ar fi cerut-o.

Și-ar fi rupt-o pe a lui și și-ar fi făcut-o legători, să-i lege rănile, dacă Todor ar fi sângerat.

– Auzi, Ionucule, azi vreu să mă duc să aduc niște fân, căpița ce am făcut-o la locul din coastă. Îi uscată și vreu să o văd adusă acasă. Leg vacile la jug și încet-încet, până deseară îs înapoi. Dacă Dumnezeu mi-a ajuta! Fă bine, poți să-mi dai ruda ta de la car? A me-i tare șubredă și n-oi putea lega tăt fânu, mă gândesc. Tu ai de adus numa niște păițe.

– Todore, te du și-o ie, de unde știi că îi! Tu să mi-o aduci pe a ta, că și eu pornesc mai mintenaș, mă duc la locul de lângă vale să aduc câteva păițe, de așternut. O secerat și o rămas pe jos … Nu-i aproape, dară oi lua pe careva, să-mi ajute…

Merge Todor, aduce ruduca lui, o ridică greu pe umăr pe a lui Ionuc și pornește spre casă.

Ionuc termină de mâncat, îl găsește în uliță pe Mihai, fratele ciurdarului, umblând fără rost, îl ia și pornesc amândoi, după paie.

– Auzi, Mihai, hai și stai în fața vacilor, să nu pornească, cât oi încărca paiele, mai de-apoi oi lega și ruda deasupra. Mi-i da și funia să o trec peste car, să le pot aduce acasă. Ț-oi plăti, că știu că n-ai bani nici de țâgări, că taaare mai tragi din duhan, bată-l amaru’ de duhan!

Se urcă în car, ajung în câmp, domnu Ionuc începe să încarce paiele, mai încarcă și Mihai, până când se odihnește domnu’ și până când carul începe să facă vârf. Când crede că nu mai trebuie încărcat, îl oprește pe Mihai și-l cheamă înaintea vacilor:

– Auzi, ține bine ruda, să nu cumva să pornească vacile, să smucească caru’! Priceput-ai? Doară, ai mai fost cu mine și altădată! Eu m-oi sui în car, să leg ruda, cu funia. Ai înțăles, Mihai? Vezi, că trebe putere!

Urcă domnul Ionuc în car, pune ruda peste, de-a lungul, vrând să o lege cu funia. O vede uscată, o aude că începe să pocnească, dar nici atunci nu își dă seama că… dintr-o dată… ruda se rupe și … îl aruncă drept în cap, lângă roata carului, în timp ce Mihai ținea de jug vacile care au terminat de rumegat brațul de iarbă pus dinainte.

N-a înțeles Mihai, pe moment, ce se întâmplase. A văzut totul. S-a speriat. Nu înțelegea. A făcut întocmai ceea ce i s-a zis. Nu, nu a greșit… Ruda carului… Da!

De atâtea ori îl auzise pe domnul Ionuc spunându-i: „Să nu te sui niciodată pe rudă, deasupra! Poate să fie putredă și se rupe, te aruncă în cap!

Azi, domnu Ionuc așa a făcut. S-a suit deasupra, cum nu era voie să facă.

Doamneeee! Pe cine să cheme, în ajutor… Poate, îl vor ajuta! Singur, nu poate. Caută. Strigă. Oamenii de pe câmp sar în ajutor. Fac ceea ce cred că trebuie să facă… Dar și ceea ce nu trebuie să facă. De unde să știe ei? Nu trebuia mișcat deloc!

Ce va urma?

A urmat ceea ce nimeni nu a putut gândi vreodată! Căzătura i-a rupt șira spinării. Ghinionul, nenorocirea…

Visul lui urât din noaptea trecută… Da. Se împlinea. Coasa, omul desculț îmbrăcat în haine țărănești, cu coasa în spate. Groapa în care a căzut… Moartea!

Cel dintâi care a sosit la locul cu pricina a fost Todor. Nimeni nu a știut de unde și cum a venit atât de repede.

A auzit Salvarea, a văzut oamenii alergănd și a auzit vorba care zbura „Domnu’ Ionuc a picat din car”.

Todor s-a așezat în genunchi, jos, lângă prietenul său și a început a plânge. Aplecat peste el, lacrimile îi cădeau boabe, boabe, pe pieptul acestuia, în timp ce striga, cât putea de tare:

– Ionucule, mi-ai împrumutat mie ruda vieții și eu ț-am dat-o, în schimb, pe cea a morții! Doamne, nu mă lăsa! Doamne, de ce ai îngăduit una ca asta? Nu lăsa, Doamne, să se întâmple așa ceva! Cum oi trăi eu cu gându aesta?

Ionuc îl auzea, îl privea lung, ar fi vrut să zâmbească îngăduitor, dar durerea de spate nu-l lăsa. Picioarele nu-l mai ascultau. Ar fi vrut să le îndoaie, dar parcă nu mai erau ale lui. Atunci și-a amintit de cineva, la fel…

Todor a ajutat să-l urce în Salvare. Plângea privind norul de praf lăsat în urmă și care se ridica deasupra locului în care cândva, doi copii pășteau văcuțele, împărțind îmbucăturile din traistă, cântând și făcând planuri pentru atunci când vor fi bătrâni …

Ultima privire a lui Ionuc i-a rămas în minte lui Todor. Nu era nicidecum una urâtă, mai degrabă de rămas bun!

– Treci câteodată pe lângă moarte, fără să-ți dai seama, alteori te caută ea pe tine și nu știi cu ce haine vine îmbrăcată! Ți-I fură pe cei dragi, bagă coasa în oameni, fără milă!

Așa le povestea Todor celor cu care venea încet, spre casă, cu gândul la ce avea să urmeze… Lacrimile îi picau, boabe, pe obraz.

Nadia Urian 

Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea