Rareș este un copil înăltuț, frumos, cu niște ochi albaștri, pătrunzători, cum rar vezi. A venit împreună cu familia din străinătate, acolo unde s-a născut și unde și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Limba lui maternă nu a fost cea română, a fost spaniola. Iar când vorbea despre Spania, ochișorii lui străluceau într-un mod aparte.
Acolo avea prietenii, amintirile, bucuria și universul întreg. Doamna învățătoare și-a dat seama de acest lucru, încă din primele zile de școală. Îl surprindea deseori privind pierdut, pe fereastră, prin colțul de sus.
L-a mutat în multe locuri în clasă, dar a decis ca să-i acorde mai mult timp de acomodare decât celorlalți colegi ai lui. Avea atâtea motive să o facă… În plus, metodele de a-l rupe de trecutul lui drag erau ineficiente.
Dintr-o dată copilul pășise într-o altă lume, diferită, grea, o nouă limbă, colegi noi, străzi înguste, prieteni puțini…O altă lume…Doamna înțelegea și încerca, îl lăuda mereu pentru cel mai mic progres și îl scuza pentru cea mai grea abatere, punând totul pe seama acomodării.
Mereu, în pauze, îl auzea spunând ,,În Spania era altfel, nu ca aicea…!’’. Atunci când voia să răspundă la o întrebare, stătea puțin pe gânduri, cu grijă să nu rostească cuvântul în limba,,lui ’’.
A mai venit și pandemia, de parcă nu era destul atât cât era! A venit și a trecut. Doamna nu poate să uite niciodată, bucuria cu care s-au reîntâlnit, după perioada de stat acasă.
Le-a fost dor unii de alții. Atât de dor încât, la revenirea din pauză, clopoțelul nu-i mai putea aduna, la rând. Îl auzeau, dar nu-l ascultau. Văzând că nu intră în clasă, doamna a ieșit după ei, pe treptele școlii. Copiii alergau prin ploaie și noroi, fără să simtă picurii reci și nici noroiul din curtea școlii. Simțeau nevoia să se atingă, să se prindă unii pe alții, deși nu era voie. Era imaginea ce nu se va șterge nicicând din mintea doamnei lor.
După pandemie, materia s-a adunat mai multă iar linia de adunare și constatare a cât au învățat copiii, trebuia trasă. Rareș era undeva pe la mijloc. Mai jos cu mult decât alții, chiar și la materiile care îi plăceau înainte. Era însă atras de alte lucruri pe care i le relata doamnei: cum tatăl a cumpărat o văcuță, să aibă lăptic în casă pentru el și frații lui. L-a dus și pe el, într-un sat de unde au cumpărat văcuța. Ce impresionat a fost de despărțirea de vițelul ei, mărișor, rămas în grajd, de mugetul văcuței, când s-a întors, în poarta casei, pentru despărțirea definitivă, de „copilul” ei. A suferit alături de el și atât a insistat, până când tatăl a cumpărat și vițelul și l-a dus la ei acasă.
Doamna și-a dat seama că este un copil sensibil. A încercat să găsească soluții, exploatând ceea ce are.
Știa că Rareș are talent înnăscut, spre desen și matematică. Tatăl copilului îi fusese elev și știa înspre ce se înclină lucrurile.
Sosește clipa în care doamna anunță înscrierea la un concurs de desen.
– Doamna, eu vreau să mă înscriu la concurs. Este despre animăluțe. Îmi place. O să aduc mai multe planșe… Le fac azi… O să vedeți…
Doamna îi vede sclipirea din privire și îl încurajează:
– Eu mă bucur enorm, Rareș, dar eu știu că ești talentat și la matematică. Te rog să te gândești bine: De fiecare dată când ai participat, ai câștigat. Acum, se pune problema să participi și la concursul de matematică. Știi că ultima dată ai primit o notă tare mică. Parcă nu ești tu! Nu-l mai recunosc pe Rareș cel de dinainte. Așa nu te pot înscrie! Trebuie să mă ajuți. Doar TU poți! Așa cum ești, nu te pot înscrie, știi bine! Aștept!
A doua zi, Rareș aduce mai multe planșe, frumos desenate, fiecare purta nota de originalitate, căci așa era Rareș. Doar el găsea ușor completarea a ceea ce alții se străduiau multă vreme și nu izbândeau. Și o găsea într- un fel frumos, ceea ce însemna talent. El și verișoara lui, colegi de clasă, la fel de bună la desen, dar mult mai sus, la matematică.
Se vedea pe chipul ei regretul că Rareș nu vrea. Nu că nu poate!
– Rareș, hai, la mine după amiază, să rezolvăm împreună la matematică.
Nu a zis NU, Rareș, dar mai bucuros, a stat în grupa a doua, după ore, să-i explice doamna ceea ce i se părea tare greu înainte. Din nou, luminițele din ochii lui străluceau. Ajungea la loc și revenea la tablă, cu o bucurie, greu de imaginat.
-Știi, Rareș, dacă în perioada care urmează, o să-mi dovedești că faci progrese, te testez și …poate, poate, se întâmplă o minune! Nu poți să faci tu de râs, neamul tău de matematicieni talentați! Aștept! Să văd: cât lucrezi suplimentar, ce nu înțelegi și dacă vii să mă întrebi, să-ți explic.
Din bancă, prima care a început să aplaude a fost verișoara lui. Aceeași bucurie în privirea ei.
La plecare, Rareș îi promite doamnei că va reuși. Luminițele din priviri străluceau, puternic.
Vin rezultatele de la concurs. Premiul special al juriului, Rareș. Lângă el, verișoara. Juriul a deliberat. Doamna nu s-a înșelat. Speră, și la matematică să facă la fel!
A doua zi, copilul iese la tablă. Nicio greșeală! Aplauze! Străluciri în priviri.
Domnul profesor îl testează pentru concurs. Cu toții, în bănci așteptau, cu respirația tăiată. Doamna i-a spus înainte:
– Am încredere că nu o să greșești și nu o să mă dezamăgești! Eu știu că tu poți! Vezi, premiul la desen? Poți și la matematică! Succes!
Pentru niciunul dintre copii, doamna nu a trăit emoția, ca și pentru Rareș.
– Ce a făcut Rareș? Cum s-a descurcat?
– Doamna, nicio greșeală nu a făcut, niciunaaa! Cu toții l-am aplaudat! Știți ce atent a fost? L-a lăudat domnul profesor! A zis că îl primește și pe el la Clasa de excelență!
Doamna trăia pentru el atâta bucurie, cât pentru toți ceilalți. Din nou… strălucirea din priviri!
Cu atât mai mult, cu cât în ultimele zile, renunțase la antrenamente și fotbal pe terenul școlii, ceasuri în șir, căci fusese selectat de curând.
– Doamna, nu mă mai duc. Vreau să îmi folosesc timpul în alt mod.
– Ce te-a determinat, Rareș, să iei o așa hotărâre? Singur ai făcut totul…
– Doamna, când am primit diploma de la desen, i-am trimis-o unchiului meu, să o arate prietenilor mei din Spania. Așa vreau să fac și cu cea de la matematică. Iar unchiul meu îmi trimite pachet de acolo, cu multe dulciuri, drept cadou. Acolo …., doamna…
Doamna îl ascultă și îl crede. Îl cunoaște bine și știe că diplomele primite aici vor fi puntea lui de legătură cu țara în care s-a născut, de care îi este încă dor și pe care o va iubi, toată viața.
Mai înțelege un lucru, doamna – indiferent de diploma ce o va primi la matematică, faptul că acest copil a reușit să îi ajungă din urmă pe colegii lui, pentru a trimite o dovadă prietenilor lui de departe, a fost o motivație atât de puternică, ce a legat desenul de matematică, într-un mod aparte.
A trebuit ca „cineva” să le lege, să le apropie, undeva în suflețelul unui copil, pe care un concurs școlar l-a făcut atât de fericit!
Mulțumim, doamna Elena Toma, organizatoarea acestui concurs! Ați făcut atâta bucurie în sufletele școlarilor mei, ați influențat ceva, ce pare mic, dar este MARE, în prezentul sau poate în viitorul unui copil!
Faceți și veți fi parte din povestea unui destin, sau poate două sau poate nouă!
Mulțumim!