Orice om ascunde în spatele privirii o poveste de viață. Una mai mult sau mai puțin tristă, lăsată să se vadă sau… nu. Sunt atât de fericiți cei care, ajunși la o anumită vârstă, realizează că au trecut cu bine de „cumpăna vieții” lor, mulțumind lui Dumnezeu pentru asta.

Așa începe povestea mea de azi, auzită după ce am pășit afară, pe poartă bisericii, ascultând fără să vreau, discuția dintre doi bărbați ce mergeau alături de noi. O poveste care te face să stai în loc, să asculți, să admiri curajul și credința cu care se poate trece peste pragul necazurilor ce se abat asupra oamenilor.

– Mă vezi, Ionucule? Cine ar crede că am ajuns șaptezeci și… de ani și tăt aicea îs, să umblu cu bicicleta, să lucru orice și să îmi văd nepoata mare, studentă? Cine ar fi zis ca nu-s oale și ulcele, ca tăți ceia șaizeci, atâția câți eram atunci, bolnavi de cancer, în spital?

– Povestește-mi, Ghiță, cum ț-ai descoperit boala?

– Păi, cum? După Revoluție, când o început reducerile la fabrică, m-am mutat în altă parte. Un loc în care aveam de rădicat niște baloți. Nu mai pun că era și mediu toxic. Era greu, că făceam naveta, că era departe. Trebuia să-mi fac anii, să ies în pensie.

Ridicând un balot de celofibră, rostogolindu-l pe bandă, am sâmțât că mi-o pușcat ceva aici sus, la încheietura piciorului, da’ am crezut că-i de la efort. Durere, nimic. Ca o bilă, ieșită înafară.

O venit culesul mălaiului, am rădicat sacii, am simțit că mi s-o umflat mai tare. M-am dus la medicul de întreprindere. I-am spus ce am și mi-o făcut trimitere, de urgență. La Cluj.

Da’ nu m-am dus decât la spitalul de aici, aproape, în oraș. Mă operează, rabd  Durere mareee, că m-o tăiet în trei locuri.

După o săptămână, m-o operat iară, la Cluj, la Oncologie.

Acolo m-o consultat să vadă dacă am pete pe corp, că știau că muncesc în mediu toxic.

Așa am aflat de „punctul de plecare al cancerului” care trebuia găsit și operat. De aia nu o fost bine că m-o operat în altă parte. Trebuia la oncologie.

Nu eram eu destul de speriat de cuvântul „oncologie’”, când am mai auzit și de „punctul de plecare”, atât cât înțelegeam eu… vai, vai!

După operație am mai stat paisprezece zile, până mi-o venit rezultatul biopsiei. „Metastază ganglionară”…

– Știai ce înseamnă asta?

– Păi, pe Salvare am mers cu o bătrână care tușea sec „Mă, aici nu-i glumă!”. Acolo am mai auzât eu, una-alta… Cum să aflu cât îs de grav?

Îmi dau aceia dosarul, că pe atunci ți-l dădea în mână, nu-i ca acuma, cu calculatoru’… Și nu mai știu unde m-o trimis cu el. Eu întâlnesc pe coridor un doctor sau asistent, nu știu ce o fost și îl întreb: 

– Domnu’ doctor, am un văr care are boala asta, ce scrie aici. Ce-mi spui de el?

– Păi, îi grav, să facă ce a face, da’ nu are prea mult ce, duce-ți-l acasă, că boala îi destul de gravă. Nu are mult de trăit…”

– Așa ai făcut? întreabă Ionuc.

– D-apăi, cum? Nevasta nu îmi spunea nimic, eu vedeam atâtea, trebuia să știu.

– Și… ce o urmat?

– Ce o urmat? Citostatice, după o lună de liber, altă tură și tăt așa.

După prima tură, mi-o picat părul. Treisprezece fiole de citostatice, atâtea făceam. Nu mai puteam. Așa cum mi-o zis doctorița, pe pernă, dimineața găseam smocuri de păr. Da’ nu m-am speriat.

După șase luni de citostatice, mi se făcea rău, vărsam într-una. Nici mirosul nu-l mai suportam, da’ nici cuvântul „oncologie”.

Câteodată nu erau locuri și îmi puneau pat în mijlocul salonului. Vărsam și îmi era atâta de rău… Nu puteam să beau apă, măcar că mă tot îndemna doctorița.

– Nu mai pooot, doamna doctor!

Ca și citostaticile nu există nicio „boală”, Ionucule!

Lângă mine, un tânăr de nici treizeci de ani. Cu el am mers deodată la tratamente, multă vreme.

La început am fost mulți, apoi, de fiecare dată, veneam tot mai puțini. Cu doi, cu cinci, cu patru. Coasa morții intra în noi… Întrebam unul de altul, ne interesam într-una. Ne cunoșteam, de atâta vreme.

Am făcut opt ture de citostatice, atâta am putut și apoi, a noua, nu am mai făcut-o.

– Și? Cum o fost cu ceaiurile, cum ai dat de ele? Mi-ai povestit oarecând…

– Păi, cum să fie? La fabrică, soția tot întreba în dreapta și-n stânga, ce și cum? Cum îi în fabrică?

– Auzi, duceți-vă acolo, vă scriu eu cum îi zice la satul acela, că și Ceaușescu o fost! zice cineva către soție.

O îndrumat-o spre un călugar, departe, spre Maramureș.

Omul cu necaz și în suferință merge și caută. Ajungem acolo. Mașini multe, la rând, venite de peste tăt, din țară.

Intru eu, cu nevasta. Călugărul sau preotul, nu știu ce era, vorbea puțin, că nu putea. Suferea de ceva boală, nu știu să vă spun. Mă întreba de boală, mă punea să umblu, îmi punea aproape aceleași întrebări, ca doctoru’ de la Cluj.

Mă întreba dacă am dureri, mă punea să mă deplasez, apoi îi dicta surorii lui, să scrie: „ceaiul treisprezece, ceaiul cincisprezece ceaiul opt, ceaiul… El știa numărul ceaiului, după cum mă consulta pe mine.

Îmi explică ce și cum, îmi scrie, îmi dă bilet scris și mă duc cu biletul la Plafar, la Cluj. M-am dus cu o pungă de un leu, am crezut că încap niște cutii…

Aproape un sac de cutii, o sacoșă, atâtea am luat, de n-am putut-o căra, de mare și gre’. Ne-am dus cu mașina în Cluj.

Am venit acasă și am început să fac ceaiul, să țin regim, să respect tot, așa cum mi-o dat călugăru’. Ei, încet, încet mi-o crescut și păru’. M-am făcut bine, încet, încet…

– Te-ai mai dus la el?

– De două ori am apucat să mă duc, da’ după aceea am aflat că o murit.

Eu am continuat să beu ceaiu’, așa cum mi-o spus: câte doi litri, într-o zi. După ceva vreme, m-am dus la control, la analize.

– I-ai spus doctorului, de călugăr?

– I-am zis dară! O zis că el nu vrea să audă așa ceva.

M-am tot dus la control si analize. Până la urmă, o murit și tânăru’ acela de treizeci de ani. Numai noi doi am mai rămas, din șaizeci.

De vreo câțiva ani, m-am dus la Cluj, cum mă duce eu, la control. Acolo mă întâlnesc cu o asistentă, de atunci, de când îmi făcea citostaticile. Mă vede pe coridor, se uită la mine, intră înapoi la doctoru’ în cabinet și vine, mă striga, peste rând.

– Domnu’, intră, te rog!

– Dumneata ești, domnu Ghiță? Ce faci aici?

– Da, eu! Nu-s fantomă, trăiesc, domnu’ doctor! Trăiesc și mai și muncesc. N-ați zis că mă vindecați?

– Cum, mai și lucrezi?

– Da, lucrez, fac sport, domnu’ doctor, fac mișcare, așa cum mi-ați spus! Mănânc sănătos, îmi respect programu’, mă odihnesc, mă mișc, trăiesc. Și mai ales mă bucur de nepoata pe care am crescut-o noi, bunicii, și care acum e studentă.

Nu le venea să creadă, la niciunul. Vin acasă și îi povestesc soției.

– Prin multe ai trecut, Ghiță! Aproape că nu-ți vine să crezi!

– Da… Numai când le trăiești, ajungi să crezi! Puțini povestesc, pentru că nici asta nu mai poți. Cu fiecare cuvânt, răscolești durerea și frica de moarte. Cu cancerul nu te poți pune! Poate că Dumnzeu așa a vrut: să trăiesc, să cred și să le probez pe mine.

N-am băut apă decât ceai neîndulcit, amar ca pelinul. Rugăciunea mi-a fost treapta pe care am urcat și am coborât, cu dragoste de viață, cu dorința de a trăi și cu credința în Dumnezeu Sfântul.

De aceea, nu-i pot mulțumi pentru că mai sunt aici și nu sus, pe dâmb!

Am în buzunar cărticica. Amu’ mi-o adus-o Vasile, văru’ meu. I-am împrumutat-o.

Este cartea care o apărut, după moartea călugărului – Dumnezeu să-l ierte! Și pe care mi-o adus-o cineva, de la Cluj. Tare îi mulțumesc!

În ea sunt toate rețetele de ceaiuri explicate, așa cum le-o scris călugaru’. Îi pentru toate bolile. O dau, la oricine are nevoie!  Să-i fie de folos, ca și mie! Este și pe internet, este de cumpărat, mi-o spus nepoata.

I-am făcut poză cu telefonu’, poate cineva este curios, poate are nevoie și crede… Trebe să faci ce îți zic doctorii, da și ceaiurile-s bune! Să le poți lua numa’! Că tare-s amare!

**************

Eu am fost curioasă să aud întreaga poveste. Am ascultat-o cu atenție. Este o poveste de VIAȚĂ!

NADIA  URIAN