A fost odată ca niciodată, spune bunica, au fost odată… doi tineri frumoși și fericiți. Atât de fericiți că nimeni și nimic nu ar fi putut ca să-i despartă….
Aici bunica se oprește, scoate un oftat din adâncul inimii, apoi continuă.
– Oooof! Demult, pe vremea tinereții mele…
Nu băgă de seamă că nepoțelul ei aproape a adormit și că nu-i mai ascultă povestea. Tocmai bine. Sigur, n-ar fi înțeles-o. Era prea mic… Dar ea continuă:
Au fost odată doi tineri care se iubeau, se înțelegeau și se respectau. Așa era vremea aceea… Pe chipul fiecăruia se citea fericirea și nimic din ceea ce avea să urmeze, nu puteau bănui. Nici n-aveai cum… Ca o umbră, ce se așterne peste o fotografie.
Ea își asuma orice și era convinsă că nimic n-o va schimba. El, sigur pe el, matur, răzbătea în toate și dădea impresia de siguranță. Era completarea completării, exact atât cât să țină balanța în echilibru.
Până când? Până când acel ceva ce părea destul de perfect, a fost văzut, înțeles, râvnit și invidiat. De cine? De unii. Da, unii… din cei de încredere. De mare încredere… De ce? Pentru că li se părea că Dumnezeu a dat prea mult unora și că le-a luat lor, făcându-i vinovați pe primii.
Ce a urmat? Ce n-a urmat? Neînțelegeri, certuri, reproșuri, decizii pripite, multe dintre ele alimentate direct și de aproape. Nimic nu mai era la fel și nu mai avea rost să continue. De fapt, viața e doar una și… PUNCT! Punctul pus la sfârșitul frazei lungi de… ani muuulți. De realizări, bucurii și mulțumiri. Punct… în curând. Dar, o întâmplare a venit să adauge și un semn al întrebării sau al mirării, mai mare, mai clar, mai vizibil. Fraza începe așa:
Într-una din zile, ea plecase să se plimbe pe aleea din capătul parcului, dinspre pârâul învolburat ce cădea din înălțimea dealului, făcând zgomot asurzitor. Din urmă o ajunge el. Pășesc tăcuți, unul lângă celălalt.
Pașii îi duc, îi poartă, îi aduc. Frumuseți, peisaj, noutăți, curiozități… în pas liniștit.
El părea îngândurat. Avea de ce. Se așază pe băncuța liberă de la umbra salciei mari. E curată, îmbietoare, făcută din scânduri fixate pe un zid de ciment gros, în spatele căruia curgea în cascadă apa… periculos și să o privești. Loc abrupt, gunoaie adunate la zid, povârniș, risc, noroi. Fiori în spate. Niciunul nu privea acolo. Tăceau, încercând să spună totuși, ceva.
Tânăra începe să se joace așa, tam nesam, cu… verigheta din deget. Au început apoi să discute despre cei doi stejari uscați, din vina… nu știu cui… Deodată… Tanggg! Un sunet și verigheta îi sare din deget și se face nevăzută.
Se ridică. Privește. O caută. Se așază apoi pe bancă.
Pe fața lui se putea citi acum îngrijorarea. Da! Caută în jur. Privește spre râpa din spatele zidului… Caută… Caută… Rupe o nuia subțire de salcie și începe să verifice sub scândurelele băncii, în locul atât îngust. Nu. Nicăieri, nu e!
Atunci, fără a putea să fie oprit de nimeni și nimic, coboară spre cascadă, printre pietre, bolovani, gunoaie, prin locul periculos, fără stabilitate pentru picior și începe să caute verigheta, în spatele zidului, jos, acolo unde crezuse că a căzut.
– Te rooog, nu te duce! E prea periculos! Las-o! Nu-i de găsit! Nu vezi? N-o mai căuta! Poți aluneca…!
Dar nimic nu-l mai poate opri. Era prea supărat s-o piardă. Vreme îndelungată a stat aplecat, călcând și sprijinindu-se pe ce se nimerea, în speranța că va găsi paguba. Niciunul dintre ei n-a sperat asta. Da, zburase și ea, ca orice obiect. Se pierduse. Pur si simplu !
Ea începuse deja să se obișnuiască cu ideea. Ce putea să facă? Asta e! Se mai pierd lucruri, se mai cumpără altele, se mai modelează metale. La temperaturi înalte… Și alții au pățit-o și au s-o pățească… Neatenția…
– Hai, sus! N-o mai căuta! N-are rost…! E prea riscant! Ești deja ud la picioare!
Înainte de a porni, el se întoarce și mai caută o dată… Urcă. Ajunge sus. Ia nuielușa și mai caută. Nu. Nu-i venea să plece, să se despartă de locul acela, nu… ! Ea îl privește. Se gândește… Apucă apoi o crenguță de salcie și o rupe. Începe să îl ajute. Să mai caute. Prin locurile și ungherele cele mai strâmte și ascunse. Poate, n-a căutat îndeajuns… Da. Sau, poate, deloc.
Zvâng! Deodată, verigheta sare și se oprește exact la marginea zidului, gata să cadă acum, în prăpastie.
– Stai! Stai! Te roog! O iau eu! strigă tânărul.
Se întinde, peste spătarul băncii, spre locul atât de periculos, o prinde ca pe cel mai prețios lucru ce-l atinsese vreodată, o ține între degete, fericit, o privește cu atenție și răsuflă ușurat:
– Da, am găsit-o! Iat-o!
Ea a luat-o, a pus-o în deget. A înțeles singură, fără niciun cuvânt de dojană, că da, cu verigheta nu te joci! Nu e o jucărie, în mâna nimănui! Locul ei este pe deget și dac-o pierzi, da, trebuie căutată. Dar, nu cu disperare. Dacă e să o găsești, o găsești. Locul, urma ei, pe deget, rămâne. Mult timp.
Riscă mai mult cel care dorește cu disperare să o găsească.
Și, trebuie să o caute singur, fără ajutorul prietenilor. Pentru că, fiecare, ar căuta-o în felul lui, riscând chiar să o calce sub papuc. Pentru nimeni, verigheta nu e o jucărie!
Aceasta a fost povestea unei tinere perechi, din vremea tinereții mele, dragul bunicii… Noapte bună!
PS: Nepoțelul era prea mic ca să înțeleagă că punctul poate fi înlocuit cu un alt semn de punctuație care are puterea de a modifica cursul vieții, uneori. Va învăța la școala vieții…
Iar cei doi tineri au plecat acasă ținându-se de mână, pe aleea parcului, dinspre cascada de sub deal.
Foto @ Maieru de altădată
