Din vara caldă, lelea Marițică adună într-un sac, tot felul de hârtii, ziare și cărți vechi pentru a ațâța cu ele focul, în vreme de iarnă.
– Mai pun câteva țăndări de brad ori surcele uscate, ceva hârtii de aicea, din sac și gata-i focu’!
– Bine, bine, da’ de pe unde ai strâns atâta hârtie? Ia, ai și cărți bune, poți învăța, din ele, lele Marițică!
– No, voie bună, draga lelii! Io cu ce să cetesc? Doară, nu mai văd… Îți trebe ? Ia hai și te uită! Mi le-o dat și unu’ și altu’, care cum o putut. Din pod, că ia, o surupat casa, o băgat buldozăru’ în ie… Mie îmi prind bine la foc.
O carte subțire, cu scris un mare, o carte veche, fără copertă… Pe prima pagină scria „Cauzele izbucnirii marilor răscoale țărănești din primăvara anului 1907”. O iau, o citesc. Nici nu-mi dau seama că a trecut o oră și nu am citit decât jumătate …
La pagina 83 găsesc o povestire scrisă de Mihail Sadoveanu. Interesant… Titlul nu-l pot citi, este ruptă pagina. Încerc să-l deduc…
„Acu se cheamă că este o poveste c-un boier bunăoară, cum e cel din satul nostru și c-un vornic, așa cum e primarele nostru, Gheorghe Șoldan. Și mai este ș-un român bunăoară, cum sunt eu, sărac și năcăjit, cu mulți copii, cu casă grea și cu pământ puțin.
Acum, românului îi naște nevasta un prunc și omul se duce la vornic ca să-l roage să-i boteze odrasla.
Vine vornicul, botează copilul și face omul și oleacă de cumetrie, din toată calicia lui. L-a pus pe vornic în capul mesei, i-a dat bucățica cea mai bună și l-o cinstit și c-o „garafă” de rachiu.
– Crede, cumetre vornice, că numa’ cu atâta te pot cinsti, da-i cu inimă bună!
A băut cumătrul vornic rachiul, da-n gândul lui, zice: ,,Las că ți-o coc eu, măi bade: pentru un slujbaș ca mine, atâta ai găsit? Numa’ o garafă de rachiu?
Și cum se gândește să-i răsplătescă cumătru-său, face un plan și se înfățoșează la boier.
– Ce-i vornicule?
– Ce să fie, cucoane, sărut-mâna… Un om din sat, căruia i-am botezat azi, s-a lăudat că el se poate duce pe ceea lume s-aducă inelul, cel cu pecete, de la taica dumitale…
– Cum se poate ?
– Iaca așa, cucoane, s-a lăudat, l-am auzit cu urechile mele!
– Să mi-l aduci, într-o clipă!
L-a dus pe român.
– Bine, măi ticălosule, te-ai lăudat tu că te duci pe ceea lume?
– Da, de unde, cucoane? Nici n-am visat așa ceva. Daar cum să mă crezi pe mine și nu pe omul stăpânirii?
– Trebuie să te ții de cuvânt!
Omul cade în genunchi se tânguie, spăriat. Boierul – nu și nu! Vornicul rânjea și-i părea bine, că de asta-i pus, să năcăjească oamenii. Vine omul acasă, se sfătuiește cu femeia, se duce înapoi, la curte:
– Încă, n-ai pornit?
– Mă rog de iertare, cucoane, zice omul, da eu pe taica dumitale nu l-am cunoscut. Vornicul i-a fost om de casă: să meargă și el cu mine, să mi-l arate.
– Așa? Bun! Să meargă! De ce să nu meargă?
Vornicul, de colo, începe și el a se crămălui și a geme. Boierul râdea:
– Da, bine, vornice, nu-ți pare bine să-l vezi pe tata? Că doar, omul lui ai fost!
Așa că amândoi cumetrii au luat calea către ceea lume.
Au umblat ei cu trăistile lor de mălai, au băut apă pe la multe fântâni și au mers ei multă vreme, până n-au băgat de seamă că au trecut pe celălalt tărâm.
Deodată s-a făcut așa, ca într-un amurg și s-au arătat drumuri încâlcite ș-o câmpie fără sfârșit. Doi draci treceau ducând o căldare cu catran clocotit. Călătorii, nedumeriți, întreabă ce este cu acea căldare.
– Asta-i pentru cei care au băut rachiul în lumea voastră.
– Așa? Da’ mai văd pe unii ducând nuci în vârfuri de prăjini.
– Apoi, în nucile celea se chinuiesc sufletele zgârciților care nu se mai satură de bani.
– Așa? Mare minune! Apoi, aici suntem pe ceea lume.
– Da, în lumea ceea, în împărăția Iadului, răspunse unul din diavoli.
– Nu ne-ai putea spune, unde să găsim noi pe tata boierului nostru… Că ne-a trimes să-i cerem inelul cu pecete.
– Tata boierului vostru? Vedeti voi plugurile acelea arând? La plugul cel mai de aproape, ici, trag șase bivoli. Bivolul din brazda dinspre diavolul cu harapnicul este tata boierului.
– Aș vrea să-i spun două vorbe.
– Bine, zice dracul.
Ș-o dată pocnește din harapnic și bivolul se preface în boierul cel bătrân și-ntreabă pe om:
– Ce vrei de la mine, măi creștine?
– Apoi, cucoane, grăieste românul, iaca așa, ș-așa – m-a trimes feciorul dumitale să îi dai inelul cu pecetea…Și mi-a poruncit să te întreb cum petreci în lumea asta – că el, în lumea lui, tare bine o duce.
– Măi omule, zice boierul, să spui lui fecioru-meu așa: Că dacă vrea să nu ajună la osândă, unde am ajuns eu, apoi să se poarte cu dreptate în lumea lui. Că viața tare-i puțină; iar osanda de dincoace e fără de sfârșit. Să-i spui să miluiască pe văduve și pe orfani. Să-i spui să îngrijească de biserică. Să-i spui să se poarte bine cu oamenii, să nu-i calce în picioare, că și ei tot făpturi ale lui Dumnezeu sunt. Să nu aibe așa lacomie asupra lor și asupra pământului, că nu-i bine. Atâta bucurie ș-atâta bun pe lume are țăranul: pământul! Asta să-i spui și să-i dai inelul meu de credință…
Moș Niculai termină de spus povestea. Cu toții ascultau tăcuți, în jurul focului, privind la fața tristă și gânditoare a bătrânului.
Sub un copac, la umbră, oameni mulți și necăjiti ascultau povestea lui moș Niculai, izvorată din înseși suferințele lor seculare.
Bătrânul tăcea. Îl priveau cu toții și se gândeau la poveste, la sfaturile din sat și la tragedia anului 1907.
Am întors pagina cărții. Greu am citit titlul, rupt și nicidecum întreg. Da, începea cu In……rul. Să fie „Instigatorul?” Oricum, mi-e greu să-l înțeleg. Putea sa fie considerat moșul Niculae un instigator? Ar fi avut stăpânirea un motiv cât de mic, să-l creadă că nu spune o simplă poveste?
Sărmanul moș Niculae!
Mie, ca cititor, mi-a rămas în minte o singură afirmație: „Să se poarte cu dreptate în lumea lui, că viața tare-i puțină!”
Am învățat atâtea din povestea scrisă de Mihail Sadoveanu, din cartea lelii Marițica!
Ce ușor putea să ajungă în foc această cărțulie! Un foc ce mistuie atâtea adevăruri…
Nu-i dau cartea, vreau să mai citesc din ea.
Poate, mai găsesc și alte povești…
