Dintr-un nume întreg, a rămas doar „Deiu”. Așa a știut el să-și spună, ca o prescurtare sau ca o bucurie că își poate rosti numele, punându-și zâmbetul pe fața rotunjoară, ca o lumină de soare.
– Deiu! Deiu! Unde ești, puiule?
– Aiți, mami! Mă zoc cu țineva!
– Da, bine! Să fii cuminte, te rog!
– Lăsă-l să se joace, adaugă Emilia, prietena mamei, privind cum aleargă copilul prin restaurantul gol, printre mesele libere.
Au plecat clienții, iar copilul, la cei cinci ani ai lui, simțea nevoia să alerge, să se joace și nu singur. Ceilalți copii erau cu mult mai mici decât el, stăteau în brațele mămicilor sau dormeau.
– Bine, îl las! De obicei, este tare cuminte, nu am avut probleme cu el.
Petrecerea se termină, lumea pleacă spre casă, urmând ca a doua zi să revină în același loc, pentru a continua aniversarea sărbătoriților.
Deiu se întoarce la masă, ca un copil care s-a jucat îndeajuns.
– Te-ai jucat frumos ? Cine a fost fetița?
– Uite, mami, fetița cu otelari, de la masa aceea!
Mama se ridică, privește, dar nu vede decât oamenii mari care stau acolo și crede că fetița a plecat.
Plecăm acasă, scumpule, mâine ne întoarcem. Bine, mami?
– Dal mă duc ță o țalut pe fată.
Se întoarce apoi, o fixează atent pe mami, îi zâmbește larg și o întreabă :
– Mami, dacă venim mâine, îmi dai să aduc ceva?
– Să vedem, puiule! Să vedem! Dacă ești cuminte…
Discuția se încheie aici. Nimeni nu bănuiește nimic.
A doua zi, la vremea prânzului, restaurantul plin. Zi de duminică, când lumea se respectă, ieșind din strânsoarea zidurilor. Împreună cu familia, Deiu trece pragul ușii transparente a localului, cu pași de cunoscător al locului.
Dincolo de ușă, la masa din dreapta „fetița” cu ochelari, prietena de joacă de ieri a copilului, vine înspre el și îl ia în brațe. Îl ridică, îl strânge la piept, ca pe o minune mică. Ea, studentă în anul doi, o frumoasă blondă, cum numai în cartea cu povești ilustrate a copilului mai vezi. Iar el, la cei cinci ani ai lui, o îmbrățișează strâns, plin de fericire și emoție.
Nici mămica lui, nici Emilia nu pricepeau nimic.
Doar părinții fetei care îl sorbeau din priviri, ca pe o jucărie dragă, cu atât mai surprinși, cu cât erau vechi colegi de facultate cu bunicii lui Deiu și nu s-au revăzut de ani buni.
– Doamneee, ce surprizăăăăă! Ce bucurie să ne revedem! Nu ne-am întâlnit de atâția ani! Aseară studenta noastră a venit aici, împreună cu o colegă. Deiu al vostru, ghiciți, a venit spre ea, i-a zâmbit, a curtat-o și… a… a cerut-o în căsătorie!
– Ceee? întreabă mămica lui, privind la el, cu drag.
– Deiu, așa ai făcut, dragul lui Nana? întreabă bunica.
– Daaaa, Nana, uite, asa am țerut-o: copilul face o plecăciune în fața fetei, ca și cum ar ține în mână o floare, apleacă genunchiul în pământ și o întrebă, privind-o în ochi:
– Vlei ță te cățătolesti cu mine? Tlebuie să ne cunoastem mai întâi, ca eu plec apoi la glădi.
Parcă priveai la un spectacol, un spectacol dulceee, cum numai Deiu putea să facă.
Fata se uita la el cu atâta drag, căci nu avea niciun frățior sau surioară.
Copilul n-a simțit nicio rușine, până când a văzut toți ochii celor din jur privindu-l cu acea încântare și drăgălășenie care fură aplauzele.
În ochii lui Nana era un altfel de drag. Era dragul puiului care îi amintea de chipul cuiva apropiat, plecat prea devreme… Era emoția aceea care te face să înțelegi sentimentele curate ale unui pui de om care vede și înțelege ceva din frumosul acestei lumi.
Și-n toată liniștea așezată, doar vocea mamei lui Deiu dorește să explice parcă lipsa florii ce ar fi trebuit sa întregească tabloul:
– Nu am priceput de ce, aseară m-a tot rugat să-i tai orhideea cea mai frumoasă, din ghiveci. L-am lăsat. Nu a mai făcut asta până acum… Așa a simțit el. Voia să o ducă cuiva, știa că vom reveni aici. De unde să pot bănui? Am lăsat-o acasă…
Mami îl ia în brațe și îl strânge tare la piept, acoperindu-i obrajii cu sărutări.
– Inimucă pură! Inimucă pură!
