La ieșirea din biserică, două femei, cu coșurile pline, împărțeau pachetele cu cornuri și suc, așa cum se dau la parastase, de sufletul celor pomeniți în biserică, la slujbă.
S-au rugat înainte cu toții și au ascultat predica preotului care îi îndeamnă ca de fiecare dată când se gândesc la cei plecați – părinți, frați, surori, fii sau fiice – să le spună în gând că îi iubesc.
Fără să vrea, Maria își amintește în timp ce privea chipul celor veniți în față, pentru rugăciune, o întâmplare. Sigur, nu era momentul cel mai potrivit, dar cum cel cu codiță nu are ce lucra, îi strecoară Mariei în minte întâmplarea petrecută demult. O întâmplare veche, bătrână, ca cei care au plecat, fără să poată duce cu ei și amintirea care stârnește râsul peste plânsul surd.
Povestea începea în anii tinereții bunilor lor, când într-o casă locuiau mai mult de trei familii, fără să mai pui la număr și frații mai mici, rămași uneori orfani, ajunși să trăiască greu, precum vremurile petrecute.
Cam de aici începeau cele mai multe prietenii sau dușmănii, din momentele grele ale vieții, când bucata de pâine era prea scumpă și gurile flămânde, prea multe.
Peste timp, multe s-au uitat, relațiile s-au sudat, chiar dacă nu pentru multă vreme.
Așa s-au reîmpăcat Macovei și Lucreța, acum cumnați, după ce cumnata Lucreța rămâne văduvă, nu tocmai singură, căci avea feciorul în casă, cu nora și nepoții, un băiat și o fetiță, care-i purta numele bunicii.
– Da’ nu te batjocoresc copiii, Lucreță? Ai lemne pentru iarnă? Ți le aduc în casă? Da’ soba nu îți scoate fum? Ți-o cumpărat și ție televizor, nu de acela alb negru, unu în culori, mare, să vezi și tu, lumea…? Amu’ nu-i ca pe vremea noastră…
Și uite așa, Macovei a dat deoparte nemulțumirile din tinerețe, când Lucreța, cumnata nu îi făcea porție din fiecare mâncare sau nu îl spăla îndeajuns. Ea era noră în casa lor.
Feciorul, Vasile și nora, Maria nu știau prea multe din ce se plângea Lucreța, că nu aveau timp de stat prea mult pe acasă. Îi găseau povestind, ca bătrânii, în curte, dar nu îi interesau poveștile lor.
Dar, cum nu poți ține soarele ascuns sub covată, iacă ce aude Lucreța o poveste prin sat, cum că cumnatu’ Macovei nu-i dă dreptate când se plânge de Maria, nora sa, peste tot. Ba, dimpotrivă, îi mai ia și apărarea acesteia, convins fiind, din ceea ce vedea, că lucrurile nu stau tocmai cum se plângea soacra.
Iar Maria nu bănuia, nici cu spatele, nimic din ceea ce se țesea în jurul ei: copii, lucru, câmp, mâncare, spălat…
Pica frântă seara, ca a doua zi să înceapă iar…
Deci, iacă, se apropie ziua nunții singurului nepot al bătrânului Macovei. Se știa, din vara caldă, că în toamnă va fi nunta băiatului și se cădea ca toți ai casei să fie prezenți, nu numai la ajutor, căci și la ospăț.
Maria vede că nu prea este tragere, din partea soacrei, spre nunta nepotului. Nu înțelege, cu atât mai mult cu cât îi știa pe toți în relații bune. Habar nu avea, ce fierbe în oală. De unde ?
Face ce poate. Pregătește mâncare pentru sfârșit de săptămână, coace un cuptor de pâine, sarmale, știind că ei vor fi plecați. Face curat în casă și începe să pregătească hainele de petrecere, urmând să ajungă, mai repede decât cei străini, spre a ajuta „căsănii”. „Pita caldă, cu împrumut se dă”… Se striga în prag, se juca jocul miresei…
Fredonând un cântec, începe Maria să pregătească hainele. Dar pe când să se îmbrace, numai ce o vede pe soacră venind înspre ea, gâfâind, speriată și bunăită, că ea moare, că a apucat-o un leșin și că nu poate fi lăsată singură cu copiii, în halul acela.
Cădea pe laiță, se prăbușea, amețea, se văita… Murea.
Ba mai mult, ajunge în camera ei și se întinde în pat, cu mâinile împreunate, pe piept:
– Uite, copii, așa va sta tâna în sicriu, când va muri…
Și unde nu încep cei doi copii a o boci pe tâna, de răsuna casa – mai mult nepoțica care era mai mare.
Se înfurie Maria, nu-i place, dar nici nu are prea mult timp de a reacționa. Pe bărbat și-l trimite la nuntă, singur, să spele obrazul familiei, iar ea începe să se pregătească de înmormântare. Era „gata” de soacră. Urla și gemea de suna casa. Toată noaptea a vegheat-o, mergând în camera ei, să vadă cum se simte, căci auzeau și vecinii gemetele ce răsunau prin casă.
A doua zi, duminică, Maria aranjează câte erau. Doamne ferește, de necaz, la casa omului!
Luni dimineața, merge la lucru. Trimite copiii la școală și gradiniță și ea, dupa ce îi lasă mâncarea pe masă, pleacă într-un suflet, spunând tuturor că îi este frică să nu îi moară soacra, până se întoarce. Atâta era de bolnavă…
În jur de amiază, dă o fuga cu bicicleta, până acasă să vadă, cum se simte bolnava. Poate are nevoie de ajutor…
Ajunge, într-un suflet, descuie poarta, dar nu o încuie la loc, intră în casă și începe a o striga pe soacra. Aceasta nu-i răspunde.
„O fi adormit, săraca, după o noapte de nesomn și durere…”
Nu apuca bine să pună un lemn pe foc, să i se încălzească mâncarea bătrânei, că ușa se deschide și intră Macovei, cumnatul, bunicul mirelui, venit să-i aducă ceva prăjitură de la nunta cumnatei și să vadă în ce stare este. Intră în tindă și de acolo, în bucătărie, unde era Maria.
– Da’ unde-i cumnata? Ce face, am auzât că-i… de moarte? Așa o fost re, de când o știu! Știu eu cine-i Lucreță! Știu eu câtă foame am răbdat, cât eram fecior. Ascundea mâncarea, de mine… Batăr era noră, în casă la noi…
Maria nu răspunde, îi arată ușa de la camera bătrânei. Să meargă, să o vadă, în ce hal e.
– Eu acuma am intrat în casă, toată noaptea am păzit-o, că nu mai poate și că moare…
Iese Macovei, deschide ușa de la camera femeii. Lucreța… nicăieri.
– Lucreță! Lucreță! Lucreță!
Maria se sperie, crede că a murit și nu aude, să-i răspundă.
Se uită în pat. Nimeni. Patul, aranjat, ca la carte.
Între timp, Macovei iese în curte, o căuta, striga… Ajunge în grădină, după grajd. Strigă:
„Lucreța! Lucreța!”
Între timp, ajunge și Maria, îngrijorată, să nu îi fi picat soacra pe undeva, de slăbită ce era, de boală, așa cum știa că e.
Pe când trece de colțul șurii, numai ce o vede de departe pe babă, cu săpa ridicată, până deasupra capului, tăind tușlenii din grădină, cu atâta forță că jumătate erau culcați, polog, la pământ. Brazde, braze, tușlenii erau căzuți și baba, îmbrobodită înapoi, roșie la față și în putere, dădea cu spor, să termine.
La un pas, în spatele ei, numai ce-l aude le Macovei.
– Aiii, lua-te-ar dracu de femeie afurisită ce ești!
Aicea ești, moartă de beteagă? Da’ îți mai bați mult joc de tăți? N-ai vrut să-i lași să vie la nuntă, ticăloasă! Da’ nu ți-i rușine? Ia, o fugit de la lucru Maria, să te vadă, dacă n-ai murit. Nici n-ai crezut tu că te găsesc aici, dosită, după șură! Nemernică! Mi-o spus mie frătiucu’ meu, cu ce femeie o trăit în casă!
Nu ț-am dat dreptate și m-ai batjocorit, așa-i?
Nu i-ai lăsat să vie la nuntă… Zgaibă hâdă!
Să nu te mai văd în fața ochilor! Și să nu îți mai vorbești copiii de rău, ticăloasă! Tu îți bați joc de ei, nu ei, de tine!
N-ai vrut să îi lași la nuntă, de rea ce ești!
Așa s-au despărțit, pentru vecie, supărați, pe bună dreptate, Macovei și Lucreța, pentru care, Maria a ieșit în față, lângă masa cu prescurile și a spus o rugăciune, pentru sufletul lui.
S-ar fi rugat mai mult, dacă Macovei ar fi luat atunci, coada sapei, să facă ceea ce trebuia, pentru spor…
Acolo, în loc cu verdeață și tușleni, într-o zi de toamna, calduță, de neuitat…
