În veranda largă, cele două vecine stau la o poveste, pe fotolii, savurându-și cafeluța de dimineță. Așa, cam pe la 10…
-Auzi, tu femeie bună și de omenie, cum zice bunica, te-ai uitat aseară la televizor, să o vezi pe doamna aceea care o înfiat un copil… nu știu de unde era, dar am auzit ce o pățât, cu părinții lui, după ce l-o crescut mare! Doamne ferește! Să faci bine și să primești rău! Până într-atâtaaa!
Tu te miri de ce-ai văzut la televizor, dară, ia ce-o pățit cumnata mea! Și, poate, câââți! Îi plină lumea de neoameni!
Cumnata asta n-o avut copii deloc. O știi, îi mare doamnă, la oraș. S-o gândit să ieie de suflet un copil, să nu fie singuri și pustii, la bătrânețe. Ce nu aveau? Domni mari, cu serviciuri bune, în oraș, casă, avere, de toate…
Află ei, nu știu de unde, că cineva, o femeie ce zice ca i-ar fi mătușă la o copilă, o ține la ea, o crește și o poartă la școală, dar și la vaci și la capre, ca și ei. O ținea femeia că i-ar fi nepoata ei, măcar mai aveau o grămadă de fete și gineri și nepoți. Despărțiți, unii, cu copii de adaos, Doamne ferește! Da, copila, îi zâcea mătușă.
De ce era copila singură pe lume, nu ți-aș putea spune!
O mărs cumnata, o găsât-o în câmp, pe pășune, cu caprele.
O văzut-o, i-o spus mătușii ei ce plan ar avea cu copila și că, acuma, o venit să o cunoască, numa.
–D-apoi, d-nă dragă, dacă ai venit până aici, de departe, ia copila și du-o, ca n-ai vreme dumneata, de îmblat pe drumuri și nice eu, bani de dat, la tren. Ț-o dau, amu ietucă, s-o duci! Până om face actele, s–a învăța cu dumneata, că, te văd femeie serioasă… Și copila-i frumoasă și bună… Îi suna și om mai povesti.
Așa i-a zâs femeia, ciurdăriță și ea, îmbrăcată cu o fustă înflorată, creață, de voal plisat, ce stătea cât-colo, pe trupu-i gras. În picioare, niște cizme de cauciuc, încărcate cu noroi și balegă. Pe brațul rezemat în botă, ținea o haină de ploaie, iar pe cap, o năframă lila cu roșu, ce o vedeai de departe. Fața roșie, gura știrbă toată, dar râsul și veselia nu-i lipseau de pe față.
Aveți telefon? Cum să vorbim?
-Are o fată de-a me… Dă-mi numa’ număru! Du-te, copilă, cu doamna!
-O să va trimit un telefon!
Buimăcită, bucuroasă, totuși, doamna ia fetița, așa cum era, din câmp, încălțată cu cizme și ea, cu o rochiță, pe trupu-i slăbuț, picioarele goale, urcă în mașina doamnei și…nimic ciudat, pentru ele, decât pentru aceasta.
Da, vorbiseră înainte, la telefonul prietenei, care avea rude în satul acesta și ea. Dar, atââât de simplu…. ! Prea simplu!
Mătușa fetiței, aflase despre condițiile de viață ale doamnei, despre luxul din locuința și din sufletul acesteia.
Doamna n-apucă să-și revină bine. Se blocase, dintr-o dată, dar accepta, încântată fiind de chipul blând al fetiței de nici 12 ani, ocheșucă, cu părul împletit în două codițe lungi, cu niște ochi pătrunzători pe fața-i puținică, slabă, numai osul și pielea. Înțelege dintr-o privire orice gând al femeii, n-o contrazice, ba, o aprobă din cap și gesturi.
A urmat apoi, tot ce putea mulțumi pe cineva. De la nelipsitul telefon mobil, cumpărat și dăruit și ei și mătușii, ca să poată vorbi cu nepoata, până la rochițe, cărți, atlase, agrafe, bijuterii, rechizite.
-Doamnă, știți, eu nu port orice !
Așa spunea fetița, strâmbând din nas, uneori și refuzând lucrurile cumpărate de doamna.
-Nici eu nu-ți cumpăr orice! Vreau să fii frumoasă, să citești, să înveți și să fii la înălțime, când va începe școala. Văd că nu-ți place să citești și nu vrei. O să învățăm împreună și o să te ajut și la lecții.
Doamna încercă să-i ofere ei ce i-ar fi oferit propriului copil. Pe care nu l-a avut nicicând.
Dar, fetiței îi plăcea, în primul rând, să se joace cu câinele ciobănesc pe care-l țineau liber, în curtea casei cu etaj, leagănul, ciuperca, terasa, toate erau locuri de odihnă și relaxare.
Dar, cum rădăcinile rămân în pământ și dorul de casa făcută din chirpici, rămâne în sufletul copilei. Cu patul ca o cutie de lemn, plin cu paie, ce-l ascundea sub cel al mătușii, pe timp de zi, cu mămăliga rece, cu lapte și rareori cu brânză sau carne, cu privitul pe ferestra fără perdele, lutul din târnațul îngust, cu gardul de la drum stricat… nu puteau fi înlocuite cu niciun alt lux din lume. Lacrimi amare curgeau pe fața copilei, ascunsă sub plapumă, seara, înainte de culcare.
-De ce plângi, Rodica ?
-Nu, nu plâng! Vi se pare! N-am nimic!
Dar, Rodica, trebuie să-mi spui! Eu te aud mereu vorbind la telefon. Cu cine? Cu mătușa? Ești nemulțumită de ceva? Spune! Vrei să o invităm pe mătușa ta, până aici? Uite, îi trimit bani de drum!
-Nu, nu cu mătușa vorbeam, nu… De fapt, nu vorbeam!
Doamna rămâne mirată. Nu înțelege. Poate, i s-a părut! Fetița părea sinceră. Dar…
A doua zi, doamnei îi sună telefonul. Cineva… o prietenă. Îi dictează ceva. Trebuia să noteze. Da, în agenda ei. O deschide, dar nu, nu e agenda ei! E a Rodicăi. A uitat-o aici. Seamănă cu a doamnei. O deschide. Vede. Citește. Vai! Cum? Cine a scris aici? Da, e scrisul fetiței…
„Mă tot pune la lucru, în fiecare zi… Nu-mi place!”
Doamna citește și nu poate să creadă. Când? Când a pus-o la lucru? Da, i-a cumpărat șorțuleț și a ajutat-o la curățatul vinetelor de coajă. Împreună au lucrat în acea zi.
În rest, nimeni, niciodată nu-i ajută doamnei, la lucru. Singură și le face pe toate. De când se știe. Cum să o pună la muncă? Da, la citit, da… Și, o ascultă…
Are toate motivele să cadă pe gânduri. Toate! Cui să-i spună? Domnul e mai mult plecat. El le scoate mereu la cofetărie, la înghețată sau la cumpărături. Când poate.
I-au serbat ziua, cu tort și petrecere, în oraș.
Dar, fetița le-a uitat repede. N-au contat. Cadourile, vizitele, prietenii, toate. Iar zâmbetul fetiței nu era unul curat. La cei 12 ani, parcă…
Mistere, convorbiri, lacrimi, telefon ascuns sub pernă…
La câteva zile, doamna primește un telefon de la mătușa fetiței. Dorea să întrebe despre fetiță, că nu mai știa nimic de ea. Nimic.
Doamna rămâne mirată. Știa că-i dăduse telefonul ei să vorbească, nu o dată… Ca să-i trecă dorul. Restul convorbirii era așa:
,,Auzi, doamnă scumpă, știu că vă aveți bine cu primaru’, care stă peste drum de d-voastră. Mi-o povestit Rodica… Auziți, noi avem aici ajutor social. Îi drept, sântem șapte oameni, cu fată, cu ginere, cu nepoți, altă fată, despărțită de bărbat, nepoata bolnavă. Da, noi știm că de la Primărie se dau case de stat.
-Ce? Ce-s alea ?
-Păi, alea-s păntru năcăjiți. Vrem să venim și să stăm aproape de Rodica, să nu mai plângă atâta… Și de dumneavoastră… să vă putem ajuta. Și pe Rodica. Știți…?
-Păi, cum? Cum? La noi nu sunt case din acelea! Iar primarului nu-i pot cere asta. Cum? Chiar dacă mi-e vecin…
Apoi, ce o să lucrați aici? Din ce o să trăiți?
-Păi, v-om ajuta pe d-voastră.
-La ce? La ce să-mi ajutați ?
-Păi… fata-i bună, de aia v-am dat-o… O mai cerut-o o doamnă, da nu așa de bogată, ca dumneavoastră.
Doamna începe să înțeleagă. Jocurile erau prea murdare și ea nu le putea pricepe. Nici acum și nici la început. Dorea doar să facă un bine. Dorea să crească un pui. Unul străin. Străin de ea și de sufletul ei. Dar, așa departe, n-a putut să priceapă… !
Deci, acum era convinsă că fetița era sunată des de mătușa, pe telefonul ei, pe ascuns, lămuririle erau din amândouă părțile. Era din ce în ce mai convinsă că ceea ce făcea fetița nu era acum la prima încercare.
Începe să gândească. Să analizeze, la rece. Oricum judeca, tot acolo ajungea. Da, judecase doar cu sufletul. Doar cu sufletul! A văzut pe chipul fetiței toată împlinirea unui vis. Un drum în viața ei, care să-i împlinească dorința.
Numai că dușul rece primit acum o ajutase să se trezească, să nu ajungă în fața notarului, să semneze nu doar o hârtie, ci și o condamnare. Dar, greu. Abia după ce povestise cuiva…
-Știi, tanti Marișca, trebuie să vii după fetiță. S-o duci înapoi, la dumneata. Notarul nu poate să facă actele de adopție. Și, trebuie s-o duci acasă, ca să nu intre Protecția Copilului pe fir. Să o caute la d-ta și să o găsescă. Altfel, îți ia fata și o dă la Casa Copilului. Poimâine dimineața să fii sosită aici, să o duci.
-Păi, doamnă, am eu pe cineva aici, o doamnă care mă ajută cu notaru’…
-Poimâine dimineața, să fii aici!
-Dar, doamnă… !
Doamna închide telefonul. Nu mai vrea să continue discuția. Deja era prea mult.
Pregătește fetița, fără să-i spună prea multe. Deja devenise bănuitoare. Parcă urmărea orice gest al doamnei… Cu coada ochiului. De față cu prietenele ei, doamna o întreabă dacă îi place, dacă nu-i lipsește ceva, dacă e sănătoasă și nu o doare ceva.
-Nu, nu, sunt sănătoasă… Mi-e bine! Daaaa… !
-Dar, la lucru te pun?
-Nu! La ce lucru?
Seara, înainte de culcare, fetița plânge în hohote, sub plapumă. D-na încearcă să afle răspunsul.
Nu, nu-i spusese de venirea mătușii. Nu ea… Așa i-a cerut aceasta.
-De ce plângi, Rodica? Ți-e dor de mătușa?
-Nu, nu plâng.
A doua zi, la prima oră, mătușa, aproape în aceleași haine ca atunci când a cunoscut-o, apare la poartă, purtând în spate o sacoșă mare. Goală. Așa-i ceruse doamna.
Din camera ei, fetița îi aude vocea și sare din somn.
-Mătușă, ai venit!
Îi sare în brațe.
Nu părea mirată și doamna înțelese că a fost anunțată dinainte. Dar nu de ea. Reacția ei, expresia feței… Deci, planul lor nu ieșise.
Bagajul făcut nu a încăput nici în patru sacoșe, mari, grele. De aceea, soțul d-nei le-a dus la gară cu mașina. Trenul pleca doar după masă.
Doamna trebuia să plece până la serviciu. Mătușa și fetița au rămas acasă. În casă, nu în curte. Ele au ieșit și s-au așezat pe zidul gardului ce împrejmuia casa primarului.
Lătrată de câini, mătușa n-a renunțat ușor la ideea întâlnirii cu primarul, deși i s-a spus că nu-i acasă. Se așezase cu fusta înflorată, pe zid, cu fetița lângă ea și cu bagajele toate înșirate, lângă gard. Doreau acea rezolvare. Casă de Stat. De locuit sau… de stat? În așteptarea ajutorului social?
-De ce stați pe gard? Vai de mine! Doar v-am lăsat în casă. Nu-i acasă primarul, v-am spus de dimineață! E plecat în delegație.
Cu greu, au renuntat. Cu mare greu. Doar când mașina domnului a ieșit din curte, ca să le ducă la gară. Cu bagaje. Cu multe bagaje. Cu ușurare în suflet, că doamna a trecut pe lângă ceva ce ar fi putut să–i facă atâta rău. Mult rău! Cui să explice? A intrat singură, de bunăvoie. A căutat-o până departe.
În urma mașinii se ridică nori de praf, iar doamna închide porțile în urma lor, lipindu-le, fără mult zgomot. Porțile sufletului.
Da, doamna a înțeles ceva. Că în viață, niciodată să nu gândești doar cu inima! E prea riscant!
FACEREA DE BINE… ARE O ALTA RIMĂ!
-Da, vecină, viața bate filmul!
