Lelea Domnica îmi lasă în poartă, într-o plasă agățată, două cărțulii. Din acelea vechi, ce le găsea prin pod, în cufărul tatălui ei. Capacul greu al acestuia le-a ferit de a fi roase, dar totuși, suferiseră din cauză „vârstei”. Una era doar o jumătate din ce a fost cândva.
Am început să citesc în ea o poveste, dar nu avea titlu și autor, căci lipseau pagini din carte.
Personaj era „domnișorul” – așa cum îl strigau cei cu care pășteau oile și unii îi ziceau „dumneata” – în semn de respect pentru că știa citi.
„Ca băiat, umblam la oi, și-mi plăcea grozav de tare să mă uit cu băgare de seamă la tot ce se întâmplă în giurul meu, din care pricină de multe ori îmi uitam datorințele mele de cioban. Norocul meu era, că nu eram singur, că altcum, de grija mea putea prea lesne să se ospețe cumătrul vulpei în toată ticna din turma mea”.
Umbla cu păcurariul Ion Bunzariul, cel mai vestit povestaș, prin jurul satului, de dragul poveștilor „căruia nu o dată „a(m)dormit necinat și nu o dată (m)i s-a întâmplat că nu era nici o oaie cu capul în strungă”, iar el nu venea până nu strigă Bunzariul „Noapte bună, Nițule!”
De la Bunzariul a auzit el „multe opșaguri”, fapt pentru care numai lui am „a-i mulțămi”.
De la el află despre tufa de corn – cel mai tare lemn în felul lui. El a fost mai tare decât stejarul, dar Dumnezeu l-a umilit pentru semeție, că a vrut să crească cu vârful chiar până la Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a întrebat:
– Dar ce faci, cornule?
– Vreau sa fiu mai tare decât toate lemnele.
– Așa – a zis Dumnezeu, atunci vei rămâne o tufă smerită, dar tare, cât numai tu vei putea da ajutor stejarului celui puternic.
De aceea, numai din el se fac șuștorii la roțile de moară, iar roțile sunt de lemn de stejar. Deci, numai el ajută stejarul.
Despre rugul de câmpie, zis măceș, copilul află că a fost un pom frumos, ca bradul de mare și cu ruji mari, dar fără ghimpi. După ce a alungat Dumnezeu pe îngerii cei răi din cer pe pământ, aceia, pe pomul ăst frumos au vrut să se urce iarăși în cer, „dar Dumnezeu a prefăcut rugul cât se vede și l-a înzestrat cu ghimpi, cu unghiile lui Ucigă-l toaca, cât nici că se mai putură dracii descleșta din ghearele măceșelor până-n ziua de azi”…
Nici strigoile nu pot trece peste rug, de aceea pun oamenii rugi sălbatici la porți, la ferestre și la uși spre ziua de Sângeorge, ca să nu poată trece strigoile și să ieie laptele la vaci.
Despre plop povestește Bunzariul că „el a vrut să putrezească pe car, din pădure până acasă, dar s-a temut că l-a vedea arinul și i-o fi rușine”.
De trecea pe lângă ei vreo pasăre, îndată îl întrebă pe domnișor:
– Ce-i aia, Nițule?
– Gaia, bade Ioane.
– Îhî, dumneaei, care s-a temut că și-a întina mănușile.
– Cum așa, bade Ioane?
– „D-apoi așa, că Dumnezeu sfântul, când a făcut izvoarele, a zis către toate viețuitoarele să vie, să-i ajute, că și lor le trebe apă. Și toate au venit, numai jupâneasa de gaie a zis că nu și-a întina, zău, ea, picioarele cele albe. Dar las că și Dumnezeu a pedepsit-o, că i-a zis:
– Nici să nu vii, dar nici să nu bei din izvoarele mele. Să știi că-i pieri de sete, nu-i slobod să bei apă, numai de pe aripile tale!
De aceea se vaită ea atâta când îi secetă și se suie în sus cătră Dumnezeu, ca să-l roage să-i dea ploaie să-și stâmpere setea cu apă de ploaie, de pe aripi…”
Odată, copilul încercă să lovească o rândunea în zbor și, ca mușcat de viespe, ciobanul strigă către el:
– Ce faci, Nițule? Să nu mai cerci a da după rândunele, ca de nimerești una, îți sacă Dumnezeu mâna, că rândunelele sunt găinile lui Dumnezeu!
Nu era tufă, iarbă, pasăre, animal mic sau mare să nu-i fi știut Bonzariul povestea.
Pe multe „le ținui în minte de le scrisei, când știam scrie, dar cele mai multe au rămas pe câmp, unde le-am auzit de la Bunzariul”.
Și multe asemenea povești sunt scrise în cărticică, povești pe care „domnișoru” le auzise de la cei ce veneau la ei ,,în sările de iarnă – vecini, prieteni de-ai tatii și stau acolo până ce trebuia dat de cină la vite”.
– Spuneți careva o poveste, să ne treacă somnul!
Și se începea.
„Că cine mai era p-acele vremi povestitor ca Iuan cel mare, un om cât un deal și bătrân și sfătos! El cunoștea uriașii pe nume și zânele din văzute, iar pe Fata pădurii o prinsese și o legase de leucă cu ață de tei și nu o slobozi până-i spuse leacurile la toate boalele vitelor”.
Dar cele mai multe le știa de la Bunzăriul – păcurariul cel vestit care îi spunea câte în lume și în soare, iar el, în schimb, îi citea Visul Maicii Precistii pe care-l purta în cureaua lui lată, deși nu știa citi.
„Eram buni prieteni laolaltă. Îmi și zicea dumneata – deși eram numai copil de vreo 9 – 10 anișori”.
Eu continui să citesc bucățica de carte pe care o am în mână. Mă atrage, îmi place și încerc să aflu cine a scris-o, pentru a vă spune și dumneavoastră.
Cu drag,
Nadia Linul Urian
