Ticăitul scurt al telefonului anunță primirea unui nou mesaj, în prag de sărbători.
– La mulți ani și sărbători fericite!
– Ana dragă, ești acasă? De unde ne suni? Ești venită în țară? Am văzut mesajul și te-am sunat.
– Sunt acasă acum. De ceva vreme. Dar nu am putut să sun pentru ca am fost la spital, iar cartelă cu număr de România, nu am avut.
– Ce s-a întâmplat? De ce ai fost în spital? Ce-ai pățit?
M-am accidentat acolo, în Spania și nu am putut să rămân. Am venit să mă refac aici, în țară, dar plec dincolo, iar. Serviciu este serviciu!
– Iar pleci?
– Păi, ce să fac? Trag și eu cum pot, să ajung la pensie. Dacă tot am stat o viață departe de ai mei, măcar să pot să stau liniștită, la bătrânețe. Acolo am muncit mai mult, că în țară nu am nu – știu – ce vechime. Puțină…
– De câți ani ești plecată?
– Mai am patru ani până la pensie. Am îngrijit femei bătrâne, două. Iar după ce au murit, am venit la această familie. De opt ani. Aici i-am crescut pe cei doi băieți ai familiei de medici. Pe cel mic, de la un an și jumătate, celalalt de la trei și jumătate. Le-am fost și mamă și bonă și învățătoare și bucătăreasă și confidentă și arbitru, uneori. De toate…
– Povestește-mi! Poți?
– Pooot! Mă bucur să mai povestesc cu cineva, că sunt cu piciorul în ghips și nu pot face mare lucru. Să-ți spun ce lucrez în străinătate.
De dimineață, pun masa, pregătită de cu seară. Cu farfurii, tacâmuri, tot…Îi las să mănânce, ce mănâncă ei. Copiii, cereale. După ce pleacă la serviciu și la școală, adun, spăl totul. Șterg praful, aspir, bag haine la spălat. Mașina spăla și usucă.
Pentru amiază, am mâncarea pregătită pentru copii. Unul, paste cu… ceva, altul, paste cu… altceva. Diferit, după plăcere. Vin de la școală, aduși de părinți. Îi lăsă în poartă, mănâncă înainte de a merge la ore și la alte activități de după masă.
După ce pleacă ei, adun și mă apuc de călcat rufe, spălat geamuri, perdele, curățenie, până se întorc de la școală. Îi ajut să se dezbrace, așa cum îi ajut să se îmbrace. Sunt mari acum și eu îi îmbrac, eu le fac baie, ca atunci când erau mici. Eu, nu mama lor.
Încep apoi lecțiile, împreună. Eu cunosc bine limba și mă descurc. Îi mai supraveghez să nu se joace pe telefon, să nu se uite la TV, iar în pauzele de învățare, să nu se bată. Din cauza jocului pe telefon, se iau la bătaie. Cel mai greu îmi este să-i despart, să nu se lovească rău. Pot păți orice, iar eu răspund pentru tot. Nu mai am putere, ca altădată, ei au crescut. Nu pot să-i ascund de părinții lor, așa cum îmi cer, ci îi spun, când vin acasă. Este bine să știe.
La început, abaterile lor erau puse la îndoială, iar cuvântul meu cântărea foarte puțin. Nu mă simțeam bine când mă trimiteau afară din cameră și continuau discuția în lipsa mea, spunându-mi că vor încerca să afle adevărul de la copii. Nu au încredere în străini. Te testează tot timpul, nu doar la început. Atunci nu mi-au spus că aveau puse camere de filmat, peste tot. Ce să-ți spun? Lucrez la ei de atâta vreme. Dar mă feresc să le spun lor că aici, în țară, pe banii câștigați la ei, îmi construiesc casă. Nu, nu cea a băiatului. Casa mea. Lui domnu’ i-am spus, dar doamnei, nu. Ea este mai egoistă. Când o voi termina, am să-i invit la mine, în vacanțe, să vadă. Ei au impresia că noi trăim în copac. La început, mă întrebau dacă noi avem frigider și dacă știu ce este acela.
– Ai avut neplăceri, cât ai stat acolo? Ai prieteni, români?
– Nuuu… Nu am! Mă feresc să leg prietenii. Este multă invidie între români. Uneori, duminica, mai ies. Mi-am cumpărat mașină și ies la cumpărături sau vizitez orașul. Simți nevoia să ieși, să te relaxezi. Spre exemplu, cât erau copiii mici, făceam baie in piscină, cu ei, ca să-i supraveghez să nu se înece. Și acum pot, oricând. Numai că nu prea am timp.
Când era micuț, unul dintre ei și-a vârât degetele în țâțâna ușii. Nu puteai să le scoți, nicidecum. Noroc că erau și părinții lor acasă. M-a ferit Dumnezeu Sfântul și nu au pățit nimic. Știi, câtă grijă am de ei? Când erau mici, știi cum îi adormeam? Între ei, pe unul îl scărpinam în tălpi, pe celalalt, în creștetul capului. Eu, o mănușă de femeie. Pe mama lor nu o interesa și nici nu avea timp de ei. Era serviciul meu.
– Cu ei cum te împaci?
– Doamna mă dușmănește că îi ascund adevărul despre soțul ei. Este aventurier, plecă mult în delegații și de acolo mă sună să vadă ce-i pe acasă. Ca să stea liniștit. Mi-am dat seama că nu este singur și că este cu cineva. Cum puteam să-l spun? Îmi pierdeam serviciul! Ea a vrut nu o dată, să mă dea afară. A adus în locul meu o negresă, să facă curat. Nu se compară! Până ne-am certat și de atunci, mă lăsă în pace. Domnul nu a fost de acord cu regulile ei. Am rămas.
– Dar ce ai pățit? De ce ai venit în țară?
– Am venit pentru ca m-am accidentat. M-am urcat pe ceva să iau un cearșaf din dulap. Am călcat pe lângă, am căzut și mi-am rupt piciorul.
– Și?
– M-a dus domnul la spital, la Urgență, a venit medicul, colegul lui, de acasă, e drept. Mi-a pus piciorul în ghips și a zis ca este nevoie de operație, dacă nu se vindecă bine. Ce să fac? Acolo costa mult o operație. Apoi, cine să mă ajute? Am venit acasă. Dar nu înainte de a completa formulare.
– Ce formulare?
– Că accidentul nu s-a produs în timpul programului de muncă, la ei. În timpul serviciului, cum s-ar zice. Măcar că așa a fost.
La neputință, am venit acasă. Cu avionul, cu serviciul, plătit de ei. La aeroport, au venit și copiii. Așa plângeau! Mă rugau să mă întorc la ei, că atunci când vor fi mari, mă duc la casa lor.
În avion m-au ajutat brancardierii de la serviciul special, plătit de domnul, iar în aeroport, în România, m-a așteptat băiatul meu.
M-am întors acasă. Aici nu mai am pe nimeni. Știi. M-a dus băiatul, la casa lor. Ei plecau la serviciu. Am stat cât am stat la ei, apoi am venit la mine, la bloc.
Acum sunt bine, nu trebuie să mă operez, să-mi pună șurub, așa cum au zis. Dacă stăteam acolo… Cine știe?
Tot răul, spre bine!
– Te-au sunat, de sărbători?
– Daaa! Mereu… Copiii aceia au nevoie de mine. Au adus o altă femeie, care lucrează doar două ore pe zi și pleacă. O portoricană. Cât poate ea să facă? Poate o să învețe cei mici, să se îmbrace singuri. În clasa a șaptea …
Cu toții îmi dau telefoane, să vadă cum mă simt. Mă voi întoarce la lucru și în felul acesta o să-mi pot termina și căsuța începută.
Mi-e așa de dor de copii! După ce termin de lucru, seara, mă duc în căsuță la mine. Ei vin acolo și îmi cer să le spun povești. Ascultă și le plac.
Uneori, le spun despre nepoțica mea, din România. Este mare. A crescut. Ea în țară, eu aici, departe. A cui bunică să fiu?
Sper să-i aduc la mine, în România, să mă viziteze la casa pe care am construit-o cu banii câștigați în anii în care i-am crescut.
– Am înțeles. Te întorci…
– Da, mă întorc. Puteam să nu o fac. Știi, la plecare, mi-au zis ceva. Ceva ce nu am putut să uit. Erau convinși că voi rămâne în țară, să mă pensionez și să le pretind să-mi plătească daune, ca să trăiesc comod, până la bătrânețe. Ca și cum, noi, românii am fi niște profitori. Vezi, de asta mă întorc. Și de asta! Nu banul înseamnă totul. Nu… O parte din mine a rămas aici, dar cea mai mare parte este acolo. O parte din sufletul meu, ce nu se poate cumpăra cu niciun ban din lume…!
– Mă bucur mult că te-am auzit, Ana! Să fie un An Nou FERICIT, draga mea! Pentru toți! Să auzim numai de bine!
FOTO: Pinterest.com
