Ca să configurăm starea așteptării la români o să începem, ipotetic, de pe nivelul legendar. Se spune că, în vremea cuceririi romane a Daciei, era previzibil ca veteranii romani, odată stabiliți în aceste locuri, să se încurce cu femeile dacilor. Așa s-ar fi născut pruncii unui nou popor.
Dar, iată, romanii s-au retras, iar copiii din Dacia – presupusele vlăstare ale unui neam nou – au rămas să-și aștepte tații de la Roma. Cu o posibilă legendă a întemeierii în așteptare, nu e de mirare că evoluția poporului nou a fost mereu marcată de aceastăi stare.
Dar să nu ne pierdem în detalii istorice și ipoteze legendare și să plonjăm direct în zilele noastre.
România contemporană a devenit, pe nesimțite, o vastă sală de așteptare. Mai așteptăm încă adevărul despre Revoluție, ascuns sub vechiul și durerosul slogan „Cine a tras în noi în 21-22?”.
Am așteptat, ani la rând, integrarea europeană. Apoi intrarea în spațiul Schengen. Acum, paradoxal, unii așteaptă ieșirea din Uniunea Europeană. Aceștia din urmă răscolesc istoria alegerilor și strigă pe străzi „Turul doi înapoi”, așteptând – numai Dumnezeu știe ce.
Apropo de alegeri: mai întâi au fost foarte așteptate și apoi anulate. Apoi, s-a întins peste noi o lungă așteptare, în care încă suntem plantați, pentru că așteptăm luna mai, pentru alte alegeri.
Așteptăm să se deslușească taina Președintelui României la puterea a doua. Stăm cuminți, în bănci, să vedem ce și cum…
Am așteptat să treacă pandemia și când am crezut că ne-am eliberat de o povară și ne putem relua viața normală a început războiul la graniță. Acum așteptăm să înceteze și această tulburare ca să putem totuși trăi normal. Diaspora așteaptă să se întoarcă acasă. Iar părinții își așteaptă copiii din străinătate. Dor și așteptare.
În fiecare an așteptăm din greu să se voteze bugetul în parlament și apoi el să fie distribuit administrației publice locale, pentru ca acestea să poată să-și înceapă exercițiul în domeniul investițiilor.
Dacă este câștigată o licitație oricine o poate contesta și ne îndepărtăm iar de timpuri realizării proiectelor cu luni de zile de dezbateri juridice.
Dar, pentru că vorbim despre așteptare, să o luăm metodic și să le pomenim pe cele mici că prea ne-am prăvălit direct în marile așteptări naționale.
Așteptarea e un stil de viață la noi, aproape o identitate.
În pădurea așteptărilor intrăm cu pași grei, ori de câte ori avem nevoie de sistemul de sănătate publică. Ai o contractură musculară reclamată în noiembrie? Vei primi, cu puțin noroc, o trimitere pentru fizioterapie abia în februarie, peste trei luni. Și totul se întâmplă pe baza unei asigurări de sănătate pe care o plătești lună de lună. Iar dacă între timp durerea îți trece de la sine, sistemul se poate felicita: o problemă în minus, fără intervenție.
Dar nu doar tratamentele întârzie. Sălile de așteptare din policlinici și spitale sau cele ale medicilor de familie pentru diagnosticare sunt pline, deși totul funcționează, teoretic, pe bază de programări.
Ora 9:00 trecută în sistem se transformă în realitate într-un 10:30 fără explicații.
Managementul timpului? O disciplină complet ignorată în interior, acolo unde consultațiile sunt aiurea estimate și complet la dispoziția medicului.
Sănătatea nu e neapărat o prioritate se pare, ci mai degrabă un capitol amânat, trecut pe modul „stand by”. Dar nici viața cotidiană nu scapă de acest ritual al răbdării. Un exemplu la îndemână? Cumpărăturile.
Intră într-un supermarket din Bistrița și încearcă să ieși cu o simplă Eugenia. Te vei regăsi într-un șir de 20 de persoane la una din cele două case de marcat deschise — dintr-un total de șase. Este o rețetă clasică pentru iritare și consum inutil de timp, dar și pentru normalizarea disfuncționalității.
Nici traficul nu se lasă mai prejos. Un drum de 10 minute se transformă, la orele de vârf, într-o călătorie de 45 de minute.
Ne-am obișnuit cu așteptarea, cu timpul pierdut. Ne-am transformat răbdarea într-un strat de tencuială menit să astupe crăpăturile unui sistem care nu funcționează.
În România, timpul nu se mai măsoară în minute, ci în nervi, în resemnare și în glume amare. Iar până când soluțiile vor apărea, dacă vor apărea, nu ne rămâne decât să punem o muzică bună și să așteptăm bară în bară.
În Bistrița, aici la noi în Decebal, ne-am învârtit câțiva ani pe lângă o groapă în care era cât pe ce să sporească după broaște, chiar carașii. Dar până la urmă am dat de veste că este un pasaj subteran construit cu iscusință, ca să putem trece spre piață pe sub pământ ca să ne cumpărăm pătrunjei, mărar sau o plăcintă cu brânză.
Am așteptat ani de zile acest drum suplimentar pe sub pământ. Dar nici în ziua de azi nu este dat în folosință, pentru că nu a fost montate la vreme scările rulante. Pe lifturile suprarealiste rămâne pus steagul așteptării.
Așteptăm să se dea în funcțiune linia verde ca să iasă de pe marginea drumurilor toate mașinile parcate. Numai Dumnezeu în marea lui bunătate știe unde vor fi toate găzduite.
Unele așteptări au meritat, trebuie să recunoaștem și asta. Am așteptat lucruri și ele s-au făcut la timp și au devenit realități. Nu este de pus la îndoială acest efort continuu de a investi, de a dezvolta de a da noi valențe, de a spori confortul oamenilor prin noi realizări.
Dar dacă s-ar scurta timpul dintre gând și faptă, atâta tot ar fi de ajuns ca să avem o viață mai bună în casele noastre în orașele noastre și în țara noastră.
Atâta tot: să facem ce spunem, să spunem ce facem. Și să scurtăm drumul dintre proiecte și realizarea acestora și cu siguranță vom avea un trai mai bun
Ideea este să schimbăm ceea ce este în puterea oamenilor de a schimba. Pentru ca timpul vieții noastre, cea mai mare valoare care ne este la îndemână, să fie mai plin și mai eficient folosit prin acțiune.
A venit vremea bună și în fiecare om se așează duhul acțiunii. Așa că îndemnul meu e tot mai actual: să transformăm, cât mai repede, promisiunile în realizări și gândurile în fapte.
