„Dragă Românie… frumoasa și blazata mea țară… îngăduie-ne pe toți, și buni și răi… Tu știi că nu e nevoie să te gândești apăsat la ceea ce iubești; ceea ce iubești se face parte din tine și devine ce râzi, ce plângi și ce mănânci. Așa e cu iubirea, țara mea. Cine nu te duce atârnată pe dinăuntru, degeaba se agață cu palma de pectoral la imnul național. Degeaba…”
Cuvintele de mai sus aparțin custodelui peșterii Tăușoare – preotului Crin Triandafil Theodorescu. Domnia sa a transmis ieri seară un mesaj patriei în care trăim. Merită să-l citim cu atenție și cu inimă deschisă:
„Mă cunoști: n-o să te lingușesc. Și ți-o spun p-a-dreaptă, ziua ta nu e astăzi. S-a trezit un domn, în 1990, să-ți șoptească în ureche că ziua ta ar fi în 1 Decembrie, că atunci te-ar fi creat Dumnezeu, la Alba Iulia.
Te-a mințit fără să clipească brigantul, te-a mințit. Stai jos, ia o cană cu apă și ascultă-mă.
În 1918 te-au plămădit de trei ori; în martie, când s-a născut Basarabia în tine, în noiembrie, când au alergat la tine fiii tăi din Bucovina, și abia în 1 Decembrie, când veniră și transilvănenii să-ți sărute mâna. Vezi tu, țară dragă, domnului de la 1990 nu i-a plăcut să-și amintească de Basarabia și Bucovina, crescuse la Moscova, așa că a exhibat grotesc că te-ai născut în 1 Decembrie. Ne-a dus de nas histrionul, nu-i așa?
Dragă Românie, tu știi că te iubesc și că mă dori atroce. Că te iubesc ca un nebun exultat atunci când biserică de lemn, ori când geamie gotică și când peșteră plină de râsete de heruvimi. Că te iubesc când stai așa, contemplativă, ghemuită în ochii tătăroaicei din Mangalia, aia care ieșea ziua să se așeze în drum, pe-un bolovan, și să privească în gol focuri pe care doar ea le vedea; în Transilvania, o țărancă n-ar face sta ”dejeaba” în ruptul capului.
Tu însă aduni ce vede tătăroaica și ce trudește ardeleanca și împreună tu ești întreagă, misterioasă și seducătoare (un val de mare care miroase dintr-odată a mugure de brad și te lasă prosternat).
Și te desfid sastisit, frumoasa și blazata mea țară, când răuri pline de gunoaie, când BMW cu manele-n maxim, când salivă pe jos și când dumnezei și sfinți pe buze vinete de furii. Când îți pierzi cochetăria și îți freci obrajii cu ceapă, deși în munți brazi, pe câmpii flori, și-n uliță gândurit de copii.
ȘI știi că te pot uita, nu? Că dacă am în ochi omul pe care-l iubesc, și-n urechi clinchetul vocii lui, o colibă-n Bavaria umedă sau o peșteră fierbinte pe o insulă din Arhipelagos mi-s și patrie, și prescură, și cruce. Că nu e nevoie să te gândești apăsat la ceea ce iubești; ceea ce iubești se face parte din tine și devine ce râzi, ce plângi și ce mănânci. Așa e cu iubirea, țara mea. Cine nu te duce atârnată pe dinăuntru, degeaba se agață cu palma de pectoral la imnul național. Degeaba.
Și te iubesc cu poftă de mâncare. Îți amintești, nu? Când ți-am trecut fruntea de la frontieră cu ghetele rupte de străinătăți, și pungile alea agățate de tufișurile de la vamă îmi gâdilau inima, țara mea desculță și murdară, și-am năvălit acvatic în primul restaurant, ”doamnă, vă conjur, aruncați cu furca în cel mai mare lighean ceafă de porc la grătar, și mici, mulți mici, și gogonele și muștar și să nu uitați de cartofi prăjiți că pică cerul, doamnă, pică zău!”, îți amintești, nu? Să nu râzi de mine, țărișoara mea cu monoclu tras peste Basarabia, dar te iubesc cu mămăligă, cu plăcinte și cu caș de oaie-n roșie crăpată, așa te iubesc de mult.
… Să fii frumoasă, să zâmbești ca o regină și să-i îngădui pe toți, și buni și răi, și calzi-august și reci-minciună, să-i îngădui și să-i ierți, regino-țară.
Noi doi ne vedem pe 10 Mai să bem o bragă la șosea cu Regele, țărișoara mea în teniși chinezești…”
