Bată-te cucu să te bată… Așa sună o vorbă populară care pare ciudată. Ce puteri are cucul să bată pe cineva cu aripioarele lui? Numai că în limbajul comun s-a pierdut jumătate din forma zicalei care complet sună cam așa: „Bată-te cucu cu singurătatea lui.” Înțelesul ei este că viața poate să-ți ia posibilitatea traiului în comun, ca să fii nevoit să îți crești puii prin cuiburi străine.
Bată-te cucu cu singurătatea lui – este vorba completă. Și așa, jovialul „bată-te cucul să te bată” redobândește întreaga formă și devine un adevărat blestem. Pentru că singurătatea nu este un lucru bun în viața omului.
Am trăit în ultimii ani singurătatea și izolarea în pandemie, atunci când trebuia să completăm un formular pe propria răspundere dacă voiam să mergem la grădină, să ne hrănim câinii sau să ne întâlnim cu alt om viu, în carne și oase.
Am trăit în ultima vreme și izolarea politică. Pentru că au apărut personaje care au rupt societatea în tabere care nu își mai vorbeau, se ignorau și preferau să rămână izolate.
Am trăit, în multe forme, în anii din urmă, dezbinarea, izolarea și singurătatea. De aceea, este binevenită orice inițiativă care le înlocuiește cu comunicarea autentică, cu refacerea legăturilor sociale, cu întâlnirile animate de bunăvoință, cu spectacole, concerte, festivaluri care să aducă oamenii mai aproape…
Un astfel de exercițiu este și cina comunitară bistrițeană…
Ea transformă pietonalul Bistriței într-o uriașă sufragerie în care toți ne-am simțit confortabil, invitați de prieteni la masă.
Mâncarea a fost dintotdeauna cel mai mic numitor comun în orice tip de relaționare. Nu neapărat faptul că guști dintr-o sarma, dintr-o pască, dintr-un cozonac sau un vin de casă te face bucuros că ești prezent în această mare sufragerie. Ci faptul că pe lângă tine sunt oameni ai Bistriței, prieteni de-ai tăi, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, care toți împărtășesc aceeași atmosfera a bunăvoinței.
Ideea cinei comunitare nu este una nouă. A enunțat-o și Platon, care a trăit cu ceva secole înainte de Hristos.
În Republica lui, Platon propunea aceste mese comune pentru ca să armonizeze țesătura socială ateniană și să mai scoată din izolare clasa conducătoare. În așa fel încât ea să comunice normal și apropiat cu cetățenii.
Această cină comunitară s-a răspândit prin țările occidentale, acolo unde bunăstarea a ajuns la acea limită care izolează omul și îl face inaccesibil.
Bucuria întâlnirii cu ceilalți, bucuria generoasă a împărtășirii se cere transformată dintr-o idee și din niște vorbe în fapte. Și se pare că a servi ceva împreună, a sta de vorbă la o cafea, a împărți o felie de cozonac este cel mai bun prilej de a repune normalitatea în cadrul social.
Niciun BMW și niciun Mercedes bengos nu a deranjat adunarea. Și astfel spațiul public a fost revendicat de cetățeni, pe bună dreptate. Pentru că ne-am cam săturat, în acest oraș, să trăim printre, după sau pe sub mașini, zi de zi.
Pietonalul Bistriței, prin cina comunitară, și-a arătat – ca și cu alte prilejuri – vocația de loc de întâlnire al cetățenilor, de comunicare și de împărtășire.
Faptul că, în acest an, a doua zi de Paște, un grup de columbieni au animat instantaneu, cu dans și muzică, cina bistrițenilor iar niște turiști italieni s-au lipit cu drag de eveniment este o dovadă că atunci când se schimbă configurația unui spațiu public apar idei ad-hoc care îl transformă artistic și îl redau cetățenilor.
Cu astfel de prilejuri, dintr-un oraș preocupat parcă excesiv de mașini, de parcări, de locuri pentru tot felul de chestii tehnologice, Bistrița – și prin prezența primarului, prefectului, a președintelui și a altor oficiali – devine un loc preocupat de oameni și umanitate.
Pentru că acestea au întâietate și de acestea și la acestea trebuie să fim atenți în fiecare zi.
Este evident că, în fuga noastră după „a avea”, de multe ori îl rătăcim pe „a fi” și aici un nou umanism trebuie să apară, la care să concure și cei care ne conduc și toți cetățenii, cu solidaritate și spirit comunitar.
Ceva mai am de spus la acest capitol: sunt mulți oameni care nu mai pot ieși din închisorile pe care și le-au făcut ei înșiși și nu mai pot sări peste zidurile pe care ei înșiși și le-au construit. Și acestora le dau de gândit așa: Dacă vezi mulți oameni care încearcă să schimbe în bine ceva, pur și simplu du-te acolo, simte-te și tu bine și contribuie cu o idee sau un zâmbet. Un zâmbet binevoitor este destul.
