În copilărie, Irina Capotă, din Bistrița Bârgăului, nu a simțit niciodată că aparține unui loc sau a unei persoane. O scrisoare scrisă la 11 ani a făcut-o să ajungă, pentru un week-end, la Mănăstirea Piatra Fântânele. A rămas aici 13 ani…
Irina Capotă a crescut într-o familie în care certurile erau la ordinea zilei. Certurile și faptul că părinții aveau unele vicii i-au umbrit copilăria. Părinții ei – la rândul lor crescuți într-un mediu toxic, fără iubire și grijă – nu au știut să-i ofere Irinei și surorilor ei o copilărie fericită.
Irina își dorea un singur lucru: liniște. Pentru că, în cei aproape 11 ani de viață, cât a stat în casa părintească, nu a știut niciodată cum se simte acest sentiment. Un gând divin a fost sădit în inima ei: acela de a scrie o scrisoare prin care să și exprime dorința de a pleca de acasă, într-un loc mai liniștit.
„Nu mi amintesc exact ce am scris în acea scrisoare, însă îmi doream să plec într-un loc mai liniștit. Scrisoarea a fost găsită de mama, care i-a arătat-o asistentei sociale care ne mai vizita, unul dintre îngerii mei păzitori.
Văzând acea scrisoare, împreună cu părinții mei, au stabilit să mă ducă pentru un weekend la Mănăstirea Piatra Fântânele”, a povestit Irina Capotă.
Inițial, Irina a mers pentru un weekend, dar a rămas acolo 13 ani. Părinții și-au dat acordul, așa că Irina a rămas.
„Când am ajuns acolo, mă deranja liniștirea. Nu înțelegeam cum un loc poate fi atât de liniștit. Chiar dacă acasă nu mi-a fost bine, totuși, copil fiind, la început mi-a fost dor…”
Viața ei a căpătat un alt sens. A devenit viață, și nu doar supraviețuire.
„Măicuțele m-au învățat totul, din nou, deși aveam 11 ani. Am continuat școala, în Piatra Fântânele. Ele au avut grijă să nu-mi lipsească nimic și mai ales pacea”, recunoaște Irina.
Irina a fost dată în grija unei măicuțe, care, mai apoi, i-a devenit a doua mamă, având o legătură care nu poate fi explicată în cuvinte.
„Prima dată am mers cu Maica Stareță să-mi cumpere haine, țin minte și acum că mi-a luat o pereche de cizme roșii. Mă uitam la ele și nu realizam că sunt ale mele…”
Alături de copiii din mănăstire, maicile și preotul, visul i s-a îndeplinit: aparținea cuiva, putea numi un loc „acasă”.
Irina păstra legătura cu părinții, dar nu se mai simțea în largul ei să stea perioade mai lungi. „În primii ani, mi-am petrecut unele vacanțe la ei. Dar îmi dădeam seama că mă încărca mult negativ, așa că am oprit și acele vizite.”
Tânăra a continuat liceul în Bistrița. A fost susținută de toată familia de la mănăstire și mai ales de maica I. „Ea a fost și mama și cea mai bună prietenă a mea. Puteam vorbi orice și mă simțeam înțeleasă.”
După liceu, Irina și-a continuat drumul, la Facultate de Litere, în Suceava. „Stăteam în cursul săptămânii acolo, așteptând cu nerăbdare weekend-ul, să merg acasă…”
A terminat și acea facultate, însă, nu s-a oprit. Și-a urmat visul pe care-l avea încă de micuță, acela de a fi educatoare. Așa că a început o nouă facultate în domeniu, susținută de toți cei dragi.
Irina a avut parte de o adolescență așa cum a visat, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, alături de oamenii ce au ajutat-o și susținut-o până la capăt.
În anul doi de facultate, aceasta a avut dorința de a deveni măicuță. A mers și i-a spus duhovnicului ei, care este și preotul mănăstirii.
După mai multe eșecuri în dragoste, se gândea că acesta ar fi drumul ei. Însă duhovnicul i-a spus: „Până acum ai căutat tu pe cineva. Acum lasă-l pe Dumnezeu să-ți ofere. Mai stai 2-3 ani și dacă Dumnezeu nu-ți scoate în cale bărbatul inimii tale, atunci vii și mai vorbim. Eu te văd mamă și soție…”
La câteva luni distanță, tânăra și-a întâlnit soțul, care, de asemenea, are o legătură strânsă cu Dumnezeu, cu maicile și cu mănăstirea. Au stabilit de comun acord să locuiască în apropierea mănăstirii, pentru a fi mereu aproape de acel loc dumnezeiesc.
Acum, la 24 de ani, Irina are un soț iubitor și este mama unui copilaș minunat, în vârstă de câteva luni. Așteaptă și a doua minune, care e pe drum. În scurt timp, își va îndeplini și visul de a fi educatoare. Este recunoscătoare pentru tot ce i s-a întâmplat, și-a iertat părinții pentru tot și păstrează legătura în continuare cu ei…
Acum, aparține mai multor oameni care o iubesc și o prețuiesc.
