Mihaela Vancea, absolventa Colegiului „Liviu Rebreanu” şi olimpică de aur la Română, şi-a petrecut toată vara în Uganda, Kampala. Nu doar că a predat copiilor de pe stradă. Dar a reuşit să contribuie decisiv la construirea unui sistem de filtrare a apei potabile, implicându-se într-o campanie de strângere de fonduri…
„Venim zilnic la KYDA (Kawempe Youth Development Association), o organizație care funcționează atât ca școală, cât și ca orfelinat. Copiii de pe stradă sunt aduși aici pentru a primi un adăpost și educație. (…)
Condițiile în care trăiesc nu sunt tocmai ușoare, în special pentru că le lipsește ceva vital: apa potabilă. Copiilor le e sete mereu. Pe lângă mâncarea pe care o primesc, li se oferă cuburi de gheață pentru a-și potoli setea. În curte au un tanc de apă construit în 2013, un tanc care colectează apa de ploaie si reprezinta sursa lor principala de apă. Însă acest rezervor e murdar, ar trebui ca o dată la șase luni tancul să fie curățat, dar nu s-a atins nimeni de el în toți acești ani. Sigur, copiii nu se gândesc la detaliile acestea când îi lovește setea, asa ca beau mereu de acolo și se îmbolnăvesc…”
Apa este un lux pentru copiii din Uganda…
Mihaela Vancea alături de ceilalţi voluntari au demarat o campanie de fundraising, încercând să strângă 2800 de euro pentru a le oferi copiilor din Uganda apă potabilă.
Au reușit să strângă o parte din bani, au intrat în legătură cu ingineri care le-au făcut un plan pentru a construi un sistem de filtrare și colectare a apei de ploaie. Au estimat costurile și au început să lucreze la proiect cu suma adunată până acum.
„Am strâns cei 2800 de euro. După ce a apărut şi pe pagina de fb Bistriteanul, suma a trecut de limita pe care am pus-o noi. Ceea ce a fost minunat! Mai ales că platforma ne reţine câteva taxe de administrare. Am mai fi lăsat platforma deschisa, mi-au scris oameni care erau interesati să mai doneze. Însa urma să plecăm curând şi nu voiam sa riscam sa ramanem cu banii blocati pe platforma. Doar după şapte zile de la momentul unei donaţii putem accesa suma respectivă…”, ne-a explicat Mihaela Vancea.
Cum a ajuns Mihaela Vancea în Uganda/Kampala
„Mediul virtual e o mare păcăleală uneori. Înainte să vin am citit multe articole despre Uganda, despre Kampala și toate vorbeau despre cât de grozavă e viața aici. Despre safari și animale, despre muzică, despre dans, despre minunatele piețe cu mâncare…„, ne-a mărturisit Mihaela Vancea.
Dar nicăieri nu a găsit un articol care să fie onest până la capăt. Care să discute și despre igiena precară, posibilitatea de a contacta diverși viruși, dar mai ales, care să menționeze acea stare de alertă în care ești mereu când mergi pe stradă.
„Nu ai cum să treci neobservat: oamenii încearcă mereu să se apropie de tine. Unii sunt prietenoși, alții mai puțin, pentru că ești un real fenomen, ești mzungu (om alb). Așa am fost strigați toată vara.”
„Sigur, capitala are cartierele ei mai bogate cu clădiri impozante, mall-uri, parcuri, teatru cinema și toate cele, zone în care te întâlnești cu oameni din toate colțurile lumii… Zone safe, în care viața celor de aici pare perfectă.. Dar odată ce treci dincolo de aceste cartiere, peisajul se schimbă. Străzile se transformă într-o mare piață.
Vezi oameni cărând fructe sau bidoane cu apă deasupra capului, vezi capre peste tot, oameni desculți, oameni care se plimbă printre mașini și încearcă să-ți vândă orice, de la dulciuri și fructe la hărți și plase de țânțari.
Noi am locuit în Kawempe, un district care mi-a amintit foarte mult de verile la țară, cu animale care se plimbă în voie, cu străzi nepavate, cu tarabe la tot pasul și genul acela de magazine mici care înghesuie pâinea pe raftul cu detergent, dar magazine în care găsești câte puțin din toate. Cele mai multe gospodării nu au apă potabilă. De altfel nici noi nu am avut, ne-am cumpărat apă îmbuteliată toată vara…„, ne-a mai povestit Mihaela Vancea.
Voluntari în Uganda, în urma unui interviu
Mihaela Vancea a ajuns în Kampala împreună cu prietenul ei, după ce s-au înscris într-un program Erasmus+, prin Serviciul European de Voluntariat (European Volunteering Service). Stagiul durează trei luni de zile. Programul în sine e conceput pentru nouă luni, însă la fiecare trei luni se schimbă şi voluntarii.
Au aflat de acest program printr-un prieten din Bulgaria care fusese deja acceptat. A cerut mai multe detalii, iar după ce a citit proiectul, şi-a trimis CV-ul și scrisoarea de intenție către organizatori. Ulterior au fost contactați telefonic pentru un interviu pe Skype.
„Un interviu care, îmi amintesc, m-a pus pe gânduri… Pentru că dincolo de proiect, am discutat și despre riscuri, despre boli, despre vaccinurile necesare. Despre toate acele chestiuni care nu apar în fotografiile de pe social media. O săptămână mai târziu, am aflat că am fost acceptați amândoi, iar de acolo lucrurile au decurs natural. Ne-am luat toate măsurile de siguranță și am fost gata de drum…„, a povestit Mihaela Vancea.
„Uganda, respectiv Kawempe, a fost singura opțiune, întrucât proiectul a fost făcut în colaborare cu organizația gazdă, KYDA (Kawempe Youth Development Association), unde aveam să facem voluntariatul„, ne-a mai explicat Mihaela Vancea.
Tânăra din Bistriţa a ajuns în Uganda în 10 iunie, după ce în aprilie a participat la un training de o săptămână, desfăşurat tot în Kawempe. În acea săptămână, împreună cu alți membri ai organizațiilor implicate, tinerii şi-au creat un plan de acțiune pentru cele nouă luni de voluntariat…
Clipe atât de intense și emoționante…
„E frustrant să vrei să oferi totul și să simți că nici atunci nu ar fi suficient. Să simt că gesturile mele au fost poate prea mici. Că nu am făcut suficient, cu toate că ei s-au arătat extrem de fericiți pentru simplul fapt că eram acolo și ne petreceam timp cu ei. A fost emoționat să văd că un copil care vine cu mâncare la școală o va împărți cu ceilalți care nu au.
Emoționat – pentru că în ziua în care ne-am decis să le gătim ceva, ne-au spus că e cea mai bună mâncare pe care au primit-o. Şi că n-o să ne uite niciodată. Ne-au dăruit un pix roșu ca să nu îi uităm nici noi… De parcă s-ar putea să-i uitam vreodată…!
Emoționat – când vezi că se bucură de cele mai simple lucruri, că savurează un pahar cu apă de parcă e cea mai delicioasă băutură din lume.
Emoționant – când se agață de tine, când îți zâmbesc, când îi vezi că se dau pe o hintă pentru prima dată și devin dependenți de ea…
Emoționant când vezi un copil care împarte un biscuite în așa fel încât să ajungă și la colegii lui.
Când vezi că unul din ei are o bomboană pe care o savurează câteva secunde și o dă apoi mai departe să guste și ceilalți.
Copleșitor, când vin și îți spun că nu au părinți și te întreabă dacă tu ai. În momentul acela te simți cel mai vinovat…
A fost intens pentru că am trăit un amalgam de emoții. Am locuit nouă oameni într-o casă, am făcut un buget comun, cumpărături comune, am gătit împreună, am lucrat împreună.
După ce stai cu 9 oameni în casă, ieși afară și te izbeşte o stare continuă de alertă. Oamenii se apropie de tine, te ating… La piață nu ți se zice niciodată prețul real. Trebuie să negociezi mult până să cumperi un produs cu aceeași sumă cu care o cumpără un localnic…”, ne-a mărturisit Mihaela Vancea.
Igiena este precară. Siguranța este precară și ea.
Încă din primele zile, voluntarii au fost avertizaţi de cei din conducerea școlii: „Să nu umblăm cu telefonul în mână, să nu avem bunuri asupra noastră, să nu mergem seara pe străzi, să închidem bine ușile și geamurile casei, atunci când plecăm. Întrucât casa vecinilor noștri a fost spartă de trei ori…”
Au fost oameni care au încercat să-i jefuiască, în timp ce mergeau pe străzi.
Iar traficul este teribil din oraș, în timp ce trecerile de pietoni sunt rare, iar culoarea semafoarelor nu se respectă.
Așa că soluția e bodaboda, cel mai rapid, dar cel mai periculos mijloc de transport: motocicleta pe post de taxi, care duce câte trei oameni plus șoferul.
Și nu doar atât, căci șoferii de bodaboda pot transporta absolut orice, de la saci de ciment, la găini, capre, televizoare, geamuri, saltele, cauciucuri – orice îți trece prin minte.
La un moment dat, am văzut o boda, ducând în spate un scuter. E o experiență unică să faci slalom printre mașini, să treci pe roșu și să speri că nu intri în altă boda care face același lucru. Abia la sfârșitul verii am aflat că multe din aceste bodaboda nici nu au frâne funcționale… „, ne-a mai povestit Mihaela Vancea.
(va urma)
