Este unul dintre cei mai fascinanți bistrițeni pe care i-am cunoscut – poate și datorită pasiunilor sale (medicina și literatura), împletite într-un destin de poveste care a început la Șieu, a continuat la Bistrița și s-a desăvârșit în zbuciumatul New York, acolo unde Adrian Sângeorzan profesează ca medic ginecolog într-un mare spital…
Despre Adrian Sângeorzan ați mai citit în Bistrițeanul.ro acum vreo două luni, când a prezentat publicului din Bistrița volumul de versuri Geografia lucrurilor… Dar a venit vremea să-l cunoaștem mai îndeaproape și să aflăm, de pildă, când și-a dat seama Adrian Sângeorzan că trebuie sau merită să fie medic…? De ce a ales tocmai obstetrică- ginecologie (când mulți, în România, cel puțin, îi asociază pe medicii ginecologi, pe nedrept, poate, cu avorturile dinainte de 89’…)?
Când suntem foarte tineri, motivația de-a face ceva în viață poate veni din detalii neașteptate, uneori stranii, pentru că n-ai cum să știi ce vrei la 15-16 ani. Abia intrasem la liceu. Ai mei erau foarte îngrijorați de viitorul meu. Tata era profesor, mama învățătoare, iar frații mamei amândoi doctori. Nouă nu ne ajungeau niciodată banii pentru nimic, în timp ce unchii mei trăiau bine. Ghetele mele o duceau de la o pingea la alta, nici vorbă de patine, schiuri sau o rachetă de tenis. Noi mâncam doar pâine neagră (era pe cartelă în anii 60′), unchii mei franzelă-baguette din care mai ciupeam și eu uneori. Când unchiul meu, care avea și mașina Skoda, mi-a dat cadou racheta lui de tenis am simțit că am o obligație. M-am apucat de tenis imediat, dând cu mingea în zidul școlii și mi-am zis că doctor ar trebuie să mă fac. Credeai că pe la 16 ani voiam să găsesc leacul cancerului, că voiam să aduc copii pe lume? Motivațiile în viață au un crescendo al lor. Casa începe totdeauna cu temelia, și mă mir când văd tineri care încearcă să umble direct pe acoperișuri…
Adrian Sângeorzan a scris una dintre cele mai frumoase cărți despre copilărie din literatura română (Circul din fața casei), o carte în care Bistrița este înfățișată în nuanțe fantastice – cu un maidan fabulos și plin de viață, cartiere demult dispărute, precum Hrubele, baia comunală sau Biserica Evanghelică în care încă se țineau slujbe și se cânta la orgă, dar și personaje bizare precum unchiul Vili sau bulibașa șatrei de țigani… A reconstruit, practic, în timp ce era la mii de kilometri depărtare, orașul natal și primii pași spre adolescență… A fost dificil să scrie această carte în New York? A scris-o repede și ușor sau a fost un demers chinuitor…?
N-a fost deloc chinuitor. Viața și mai ales copilăria se țin după tine oriunde te-ai duce. Încă mă mai întreb: aș fi scris cartea aceasta (și celelalte) dacă aș fi rămas în țară? Probabil că nu. Așa cum n-am crezut că voi avea accelerații de puls ascultându-l pe Fărâmiță Lambru sau pe Maria Tănase, la New York la un Crăciun cu sarmale. Sunt un doctor sentimental, până la un punct, punct care e mereu mai în față, mai în spate.
Am scris „Circul din fața casei” în câteva luni, chiar dintr-o răsuflare, după ce într-o seară am povestit cum anual venea pe maidan circul, chiar în fața casei în care stăteam în chirie. Casa mai există, am văzut-o luna trecută când m-am dus la ai mei la cimitir. E vopsită într-un mov țipător și strivită de blocuri în față și-n spate. Am început povestea ca pe o mică mică nuvelă legată de tulburările mele din adolescența bistrițreană, dar povestea a crescut repede, ca o gogoașă. Aș vrea să mai pot scrie atât de repede.
Mama a fost foarte supărată pe mine. Citise în revista „Scrisul Românesc” un fragment care era mai erotic, și mi-a spus că-i va fi rușine să se mai ducă duminica la biserică pentru că personajele acelea încă există și o mai întreabă de mine. Băiete, la așa ceva nu mă așteptam de la tine, mi-a spus foarte dojenitor, mai să mă tragă de urechi, deși eram om cărunt. Sora mea i-a citit mai târziu, când mama era bolnavă, toată cartea. Mi-a spus că mama a lăcrimat și mi-a dat binecuvântarea. Cartea a fost bine primită de critică în România, mi-a deschis niște uși și mi-a trântit altele în față. Cine sunt eu de fapt? Marius Chivu a scris entuaziast în Dilema, considerând-o, ca și tine, una din cele mai bune cărți despre copilărie în literatura română. What? Alex Ștefănescu, care avea și are o problemă cu Marius Chivu, a sărit în sus și l-a certat amarnic. Cum poate să scrie așa ceva despre un „scriitor provincial” din New York? De câte ori îi cășună pe Marius Chivu se repede și la mine prin reviste, ceea ce mă bucură și-i mulțumesc, pentru că cel mai rău ca scriitor e să nu fii băgat în seamă (zicală americană). Odată l-am întâlnit pe Alex Stefănescu și l-am întrebat dacă a citit sau va citi vreo carte de-a mea? Niciodată, mi-a răspuns și mi-a întors spatele. Când eram în gașca din Hrube la Bistrița (unde chiar venea circul) totul era simplu și tranșant, chiar dacă unul îți spărgea nasul. Romanul a fost și poate încă este în standul României la târgurile internaționale și știu că a fost la un pas de-a fi tradus în germană pentru editura Diogene și la Soleil în Franța, dar ceva s-a întâmplat în ultimul moment. Dar nu-i bai!
Adrian Sângeorzan a ales să plece din România, după Revoluție. A regăsit în New York libertatea care lipsea în România?
Am încercat să plec mult înainte de Revoluție, dar nu mă lăsau. Aveam în plan tot felul de scenarii de evadare destul de periculoase. În 1988 mi-am depus actele de plecare în America. Doi doctori stagiari cu care lucram în Brașov au fost aduși împușcați în cap încercând să treacă din Bulgaria în Turcia. Atunci m-am lăsat de înot pentru că plănuiam cu un prieten să trecem Dunărea, dar nu voiam să murim. Nouă nu ne era atât de rău în Romania, dar ne-am dat seama de asta doar după ce am am ajuns dincolo și am realizat că există sârmă ghimpată peste tot. Am scris mult despre emigrația mea întortocheată în „Povestirile unui doctor de femei”. Am venit cu pașaport de turist în America și după care m-am dus să vizitez cascada Niagara pe partea canadiană și nu m-am mai putut întoarce în New York. Am stat într-un lagăr de refugiați din Canada și după nouă luni am trecut ilegal granița înapoi în America. Am fost prins după o urmărire de mașini ca-n filme. Am reintrat în America în 1991 cu cătușe pe mâini și două puști îndreptate spre mine.
Din 1990 la New York… Prima zi, primele impresii și senzații în imensul oraș american… A fost dragoste la prima vedere ?
Dragoste? Nici vorbă. A fost un exercițiu cumplit de supraviețuire. Mi-am dat doi ani de muncă să-mi echivalez diploma de medic. În prima zi la New York un prieten m-a luat cu motocicleta și mi-a da o tură a Manhattanului. Am fost atât de impresionat că n-am mai putut să-mi dau jos casca de motociclist. Mi se umflase capul de la tot ce văzusem și am stat ca un cosmonaut rătăcit pe Fifth Avenue. Când am rămas blocat în Canada, mă dezumflasem de tot. Aș fi vrut să mă întorc înapoi la Brașov unde eram un ginecolog de succes. Ce naiba caut eu între nămeții din Montreal? Mama a avut un mare rol atunci. O sunam, mă plângeam, era groaznic; așteptam doar o vorbă să mă întorc acasă. Dar ea îmi spunea să aștept, să strâng din dinți și să-mi trec examenele. O să-ți pare rău dacă te întorci, aici e tare greu! O să-ți reproșezi că nu ai mers până la capăt, te cunosc! Am avut o mamă grozavă.
Primele locuri de muncă în New York… De la „supracalificat” la „turnător”…
De cum am ajuns aici am încercat să lucrez într-un spital. Orice, dar mereu mi se spunea că sunt „supracalificat. Un român m-a ajutat să intru într-un laborator de genetică din Manhattan. Am avut un interviu cu un profesor care mi-a spus jenat că rolul meu e mult sub CV-ul meu. Trebuia să mă uit la microscop la niște țânțari și să-i separ pe cei cu ochii roșii de cei cu ochi albaștri. Creau o mutație genetică intenționată, și nu le plăcea când puneam întrebări țintite de genetică. Habar n-am ce studiau. Nimeni nu te împingea să lucrezi, puteai sta așa toată viața. Era foarte deprimant.
Începuse primul razboi din Irak și la televizor anunțau că au nevoie de doctori voluntari. Ce noroc, mi-am zis și m-am oferit să plec la război, dar au râs de mine. Așa că am lucrat pe sub mână tot felul de joburi ocazionale, doar să fac ceva. Am devenit apoi turnător…
Turnam ciment noaptea la o universitate. Un român care avea o companie ne plătea cash 9 dolari pe oră. Ziua puneau cofraje și pregateau totul cu „turnători” legali și după 10 noaptea apăream noi ca liliecii și turnam ciment cu trei români și un actor bulgar. Dacă apărea poliția trebuia s-o ștergem discret. Până la ciment stăteam în biblioteca universității și învățam pentru examenele americane, care se întăreau și ele în mine. Cu bulgarul mai lucram ocazional la un turc, care avea restaurant și ne chema să descărcăm saci cu orez, și niste bidoane mari pe care scria „Sarma”. A fost o mare umilință pentru noi amândoi, care credeam că sarmelele sunt mâncărurile noastre naționale. Începeam să percep altfel lumea și istoria. Uneori ne lua un avocat mexican care lucra în „advertisment”. Sâmbăta și duminica la 4 dimineața ne culegea dintr-un Mc Donald de cartier. Alegea 4-5 dintre cei 10 care venisem și ne ducea cu dubița lui în cartiere elegante unde distribuiam reclame și hârtii cu reduceri de preț prin cutiile poștale. Am dat și ore de tenis, ceea ce era o bucurie. Episodul meu de început a fost o lecție dură de emigrație…
Munca într-un spital de anvergura Jamaica Hospital Medical Center…
A fost complicat, dar ce ușurare! Din 1992 continui să lucrez la Jamaica Hospital și încă fac gardă 24 ore în fiecare miercuri. Scriu toate astea din spital, unde am noroc de-o gardă liniștită. Am un capitol în cartea „Între femei”, numit „O zi de miercuri”. Am scris mult despre experiența mea la acest spital, care servește cel mai colorat babilon al lumii, plus cele două uriașe aeroporturi între care e plasat. După ce am publicat cartea mi-a fost puțin frică că mă vor da afară. Am povestit multe cazuri care au fost la televizor și în media, cazuri cum n-am văzut nici în România. Reacția a fost însă foarte bună.
Niciodată nu am avut parte de discriminări din partea celorlalți colegi medici pentru că aș fi fost est-european. Profesorul de atunci m-a anagajat după un interviu de nici cinci minute, doar pentru că aveam deja experiență și terminasem la Cluj, universitate de care știa pentru că avuseseră încă doi medici care absolviseră medicina în Cluj și erau foarte buni. Rezidența a fost inimaginabil de grea, cu toate că eu făcusem deja multe operații și nașteri. Au fost buni cu mine, m-au ajutat să mă adaptez, să învăț engleza și ceva spaniolă, să mă cert și să mă apăr corect. Aveam 38 de ani, operam bine, dar multe lucruri, ca laparoscopia, le vedeam pentru prima dată. Intrasem într-o lume care lucra după reguli și protocoale…
(va urma)
