Este unul dintre cei mai fascinanți bistrițeni pe care i-am cunoscut – poate și datorită pasiunilor sale (medicina și literatura), împletite într-un destin de poveste care a început la Șieu, a continuat la Bistrița și s-a desăvârșit în zbuciumatul New York, acolo unde Adrian Sângeorzan profesează din 1992 ca medic ginecolog la Jamaica Hospital Medical Center.
„De 20 de ani trăiesc cu două «femei fatale» – medicina și literatura și deocamdată mă țin cu amândouă. Toți din spital știu că scriu, mulți mi-au citit cărțile și au un fel de înțelegere. Da, mă pot rupe total de zarva din jur și dacă am pauze în clinică, sau în gardă pot să scriu și pe Iphone, totul e să îmi treacă ceva prin cap. Nu-i ușor, dar am senzația că fur timp sau idei. E o hoție palpitantă care îmi dă o stare bună”, ne-a mărturisit Adrian Sângeorzan care a vizitat Bistrița la începutul acestei veri, când a lansat în orașul natal volumul de versuri „Geografia lucrurilor”.
Paradisul dur al copilăriei: Iepuri tăiați, bătăi alături de gașca din Decebal–Hrube
Pentru mine Bistrița încă are miros de copilărie. Fac parte dintr-o familie de oameni așezați. Unii care n-au vrut niciodată să plece de acolo, și îi admir pentru asta, și noi, dezrădăcinații, care n-am uitat de unde am plecat. Și unii și alții avem nostalgii frumoase care se intersectează des sus pe dealul Jelnii, sau la Colibița.
Stau prea puțin în România ca impresiile mele să coboare la nivelul dezamăgirii. Vin cu prea mult entuziasm. Aș schimba însă mentalitatea castei politice, țara și oamenii ei merită mai mult.
În gașca din Decebal- Hrube, care a fost un dur paradis al copilăriei, erau și bătăi serioase, se lăsa cu nasuri rupte și vederea sângelui îmi făcea rău. Toți creșteam iepuri și când un vecin ne-a tăiat un iepure pentru că aveam musafiri la cină, mama mi-a spus că trebuie să mă uit atent și să văd cum decurge tot procesul, pentru că data viitoare va trebui s-o fac singur. Tata leșina numai la ideea de sânge. Mi-am zis că dacă am avut tăria de-a tranșa un iepure, poate va ieși un doctor bun din mine. Măcar veterinar. Cam asta a fost motivația mea primară când am hotărât să mă fac doctor: am vrut să manânc franzelă albă, să am patine și ghete noi și vitamine Cavit cu gust de ciocolată. Aș fi vrut și să-i ajut pe ai mei și pe alții să se poată înfrupta din toate astea și să nu mai trebuiască să tăiem gâturile bieților iepuri.
A fi sau a nu fi în stare să dai la medicină… Nu știm ce poate să zacă în mintea noastră…
Dar ești tu în stare să intri la medicină? mă întrebau ai mei. La începutul liceului profesorii Gubesh și Spaller m-au convins că aș putea totuși să fac medicina veterinară, nu educație fizică, așa cum intenționasem la început. Apoi a venit mama și mi-a spus că dacă voi fi profesor de tenis voi mirosi veșnic a transpirație, iar tenis jucau în Bistrița doar doctorii de la vechiul spital, care avea un teren pe zgură, dușuri și dezodorizante. Dacă faci veterinară, a continuat mama, vei naște vaci și oi și vei castra porci și cai până îți va ieși pe gât!
O văd și acum cum strâmba din nas, și grimasa ei a avut un rol mare în amplificarea voinței și a deciziilor mele adolescentine. Pentru medicina umană trebuia și fizică, de care habar n-aveam și atunci m-au dat pe mână profesorului Călușeru. Acesta mi-a spus că sunt o „loază boemă”, dar mi-a dat o lună de tocit să vadă dacă e ceva de capul meu.
Și datorită lor, de la 17 ani am recuperat tot ce nu făcusem până atunci. Tata mă amenința cu armata și cu crescătoria de porci de la Sigmir, unde sigur voi ajunge dacă nu învăț. Profesorul Gubesh a avut un rol imens în formarea mea. El a fost unul din antrenorii mei intelectuali pentru că ne învăța „cum” să învățăm. Zicea că motivația și ambiția trebuie să vină din noi. Cred că vedea prin noi ca prin sticlă, așa cum numai vechii dascăli puteau să vadă. Ne antrena cum să ne dezvoltăm cele „trei memorii” pe care ni le-a dat natura. Memoria vizuală și auditivă, dar și cea tactilă, care vine din scris și care la mine e mai puternică, spunea el.
Un „viciu” respectat la Liviu Rebreanu… !
Atunci nu bănuiam că dacă treci de la medicină la literatură scrisul poate fi la fel de adictiv, ca dulciurile sau morfina. Citeam foarte multă proză, și nu pentru că eram la secția umană, sau în „lada de gunoi” a liceului Rebreanu, cum ni se spunea, ci pentru că tata era difuzor de carte și aveam casa plină de cărți. Dacă începeam un roman bun, nu mai ieșeam din el.
Citeam și la școală sub bancă, și unii, ca Bălan, profesoara de germană, îmi respectau acest „viciu”. În ultimul an de liceu le-am pus pe toate deoparte și timp de un an am învățat până la limita nevrozei și a nebuniei. Arătam ca o stafie, dar am intrat la medicină umană în Cluj printre primii. Până atunci habar n-am avut de ce sunt în stare, am fost mândru de mine, dar mi s-a făcut puțin frică, pentru că am realizat că nu știm ce poate zace în mintea noastră.
Tata mi-a cumpărat un tricou zbanghiu și m-a lăsat să fumez pe față. Mi-a dat bani să merg la mare o săptămână la cort, iar acolo m-am angajat la închiriat umbrele în stațiunea Olimp. Le-am spus tuturor că sunt student la medicină și ca dovadă am făcut o pneumonie urâtă pentru că dormeam noaptea în debara pe ciment peste umbrele. . Eram atât de fericit.
Ginecologia am ales-o în anul șase la Cluj, după ce am văzut primele nașteri și am fost lăsat să ajut în cezariene și alte operații. O specialitate în care era vorba despre viață, unde puteai rezolva imediat o problemă, și în care cuvântul „cronic” nu exista. La întâlnirea de 10 ani, colegii de liceu m-au întrebat de ce fac ginecologie? Cum mă voi mai putea uita eu la o femeie? Le-am spus că nici nu poți face ginecologie decât dacă iubești femeia și că niciun oftalmolog n-a orbit pentru că lucrează cu ochiul. Mai târziu am realizat că specialitatea mea devenise una și despre moarte și minciună, datorită situației cu avorturile, și ăsta a fost unul din motivele pentru care am fugit din țară.
În 2005 am participat de la New York la filmarea unui documentar făcut de germani, realizat de Florin Iepan, numit „Decrețeii”, „The children of the decree”. A fost văzut de 3 miliarde de oameni în Europa, China, India, Rusia s.a., dar nu în SUA, unde subiectul avorturilor e tabu. România lui Ceaușescu trecuse printr-un experiment uman sinistru. Eu l-am trăit pe viu și am scris despre asta în două cărți publicate și în America: „Între femei” Editura Curtea Veche și „Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei”, publicată în trei ediții la Scrisul Românesc. În engleză, a doua carte a apărut sub titlul Exiled from the womb – adică „exilat din pântec”, care mi-a plăcut pentru că are în el esența emigrației și-a motivației mele de a-mi lua lumea în cap. M-am autoexilat din pântec. Am în lucru o ediție nouă.
Cea mai mare satisfacție în cariera de scriitor și în cea de medic…
Ca medic sunt fericit că am reușit aici la New York, unde am tratat foarte multe femei și am adus pe lume mii de copii de toate rasele și etniile. Prin ei am călătorit și am văzut o lume la care nici nu visasem…
Ca scriitor mă simt mult mai tânăr, pentru că am început târziu și cred că mai am ceva de spus. M-am bucurat când am aflat de la un cititor că cineva i-a furat una din cărțile mele. La un moment dat am aflat era un blog de adolecenți din România care comentau apreciativ „Circul” și „Vitali” și se întrebau câți ani am…
*****
Mai multe detalii savuroase despre Adrian Sângeorzan puteți reciti accesând linkul de mai jos:
(va urma)
, împletite într-un destin de poveste care a început la Șieu, a continuat la Bistrița și s-a desăvârșit în zbuciumatul New York, acolo unde Adrian Sângeorzan profesează din 1992 ca medic ginecolog la Jamaica Hospital Medical Center.){kind=link}