Până unde poate coborî răutatea din om, în numele banilor, al valutei, al aurului, al foloaselor materiale necuvenite? Până unde…?!?
Mă obsedează aceste întrebări. Vin de la Florărie, cu o coroană cu flori, urmează să o duc diseară la Capela din deal. Ce am scris pe coroană? Ce puteam să scriu, după 39 de ani de conviețuire, în același bloc, pe aceeași scară, ușă de ușă? Peste noi a trecut ceaușismul, iliescismul, băsismul și contiuăm azi cu dragnismul – pe Johannis nu-l mai pun la socoteală, că oricum, atâtea modificări au făcut ăștia în legislație că poți spune că nu mai are „obiectul muncii”, el e mai mult de decor! I-am scris, din suflet: „Odihnește-te în pace (lângă ea, soția lui, am vrut să adaug… o femeie admirabilă, decedată de 5 ani…) Dar nu am reușit, mi-au dat lacrimile, când am revăzut-o, aievea, acolo, în Florărie, lângă mine, veselă, cum era ea de obicei! Și am semnat, așa cum se face: vecinii de scară”.
Nu am să dau niciun nume. Nu pot. L-am cunoscut ca bun vecin, ca om… Cel puțin 35 de ani a muncit fără răgaz, ca specialist al cifrelor, al bilanțurilor contabile, la intreprinderea sa, renumită, ani la rând în județul nostru. A fost un bun familist și un om de omenie.
Toți avem păcate. Sunt convins că și el a avut. Unele probabil chiar mai potențate, în acești ultimi 5 ani de singurătate. De fapt cred, ca umanist, că singurătatea printre oameni, în mijlocul târgului, ca să zic așa, este cea mai periculoasă. E drept, nu a fost deplină. A avut parte de multă iubire din partea fiului său, a nurorii sale și a fetițelor – dulci, scumpe, nepoțelele lui! Se mândrea, pe bună dreptate, la toată lumea cu ele. Grație lor reușise să treacă peste moartea femeii iubite…
Marți s-a aflat, sau s-a întâmplat – încă nu știm – tragicul deznodământ. Polițiștii au fost la mine acasă. Am dat declarații și am răspuns la multele lor întrebări, până târziu, după miezul nopții. Cu inima nu stătea prea bine. Îi plăcea să mai bea câte un șpriț, dar nu avea voie… De aceea la „cauza decesului, am răspuns fără ezitare: a cedat inima!”.
Am apreciat și respectat munca acestor ofițeri de poliție – nu tu casă, nu tu familie, nu tu copii, aproape de miezul nopții ei erau încă pe teren! – au toată stima și suportul meu. I-am văzut cum lucrează și sunt convins că vor elucida așa cum trebuie cazul. În plus, aș adăuga eleganța lor de a nu spune lucrurilor pe nume. Tocmai ca să nu sperie și să provoace panică.
Din păcate, nu a fost infarct, ci crimă! M-am întâlnit la Florărie cu mai multe neamuri și cunoștințe din familia celui ucis. Polițiștii nu ne-au spus adevărul, ca să nu ne sperie, iar ancheta era în plină derulare… Azi am aflat că bietul meu vecin a fost torturat cumplit! Tăiat cu cuțitul, schingiuit ca pe vremea inchiziției. În casă au răsturnat mobilele, frigiderele, au tăiat tablourile și au revenit iar și iar la victimă, ca să spună probabil ce bani, valută, bijuterii, aur avea în casă. Și tot așa până l-au omorât în chinuri groaznice!
Doamne ferește! Nici unei fiare sălbatice, dacă te numești om, nu poți să-i faci așa ceva! Prostii! Tâmpenii de minți bolnave! Sunt convins că singura lui bogăție se regăsea în familia feciorului său și mai ales în cele două dulci nepoțele. Visa să le vadă mari și să apuce să joace la nunta lor…
Ce moarte nemeritată! Cât de cumplită! Mă întreb: acești oameni-neoameni nu se tem de Dumnezeu?!
Mă mai întreb, de ce știm atât de puțin despre vecinii noștri. Fiecare vine de la serviciu acasă, închide ușa și se ascunde ca hârciogul în groapă. Nu știe, nu-l interesează nimic. Se gândește cum va plăti ratele la bancă, facturile la întreținere, telefonul, taxele. Se culcă și dimineața o ia grăbit din loc. Pe scară un „neața” scurt, sau, „salut vecine” și atât!
Apartamentul meu nu e lipit de al vecinului decedat, dar vecinii de deasupra, de dedesubt, nu au auzit chiar nimic? Ca să le întorci toate pe dos și să chinui în asemenea hal un om, trebuie să fi făcut gălăgie… Ce ne lipsește? Eu zic că „piața asta de economie”, că „economie de piață nu e”, ne-a stricat de cap! Îmi pare rău, dar ne lipsește SOLIDARITATEA ! Vezi că un străin urcă pe scară, e firesc să-l întrebi de sănătate… Ca la țară. Pe ulița bunicii nu putea intra nimeni fără să fie identificat încă de la prima casă! Lumea sărea în ajutor la cel mai mic strigăt de spaimă.
Oare ce ar trebui să facem ca să ne revenim. Mă doare sufletul să o spun. Cred că dacă lăsăm lucrurile să curgă așa la vale, fără să facem nimic, mâine vom avea alte două sau trei cazuri, similare cu cel al nefericitului meu vecin. Ne pierdem cu totul solidaritatea și dăm frâu liber răutății din călăi, să acționeze în voie, că asta e vremea lor! Asta vrem? Ne mai putem numi atunci oameni?
